Era pe vremuri cartierul Calicimii pe malul Bahluiului. In perioada interbelica s-a urcat pe deal de frica inundatiilor. Comunistii l-au facut cartier muncitoresc. Iar fostul primar l-a innobilat. A reparat drumurile si s-a mutat in varful dealului, intr-o vila.

In Galata e un singur birt. Ii zice magazin mixt si e a lui Otaleanu. E chiar in statia de autobuz spre Miroslava, un sat la 20 de kilometri. Si-a facut-o acolo ca are vad, are vanzare mai multa. Mai vine omul, mai asteapta microbuzul, mai ia o dusca. Mai pierde autobuzul, dar viata e dulce. Si daca tot e singurul birt din mahala unde poti bea o tuica, un rom sau o bere ieftina, a adunat clienti fideli si dintre vecinii mai aproiati si chiar de la trei strazi.

Nea Vieru, de exemplu, traverseaza in fiecare dupa-amiaza cimitirul ca sa ajunga pe terasa la Otaleanu, sa bea o bere-doua, sa mai comenteze meciul de aseara si sa mai vada fete noi, sa mai vada ce fac altii prin gospodariile lor. Nevasta e la biserica, la manastirea din varful dealului, ca au tras clopotele deja.

„‘Seara, ai. Ai scapat din legatoari?", saluta nea Vieru. „""Seara, nea Vieru", raspunde un barbat la vreo 35 de ani, tuns unu, intr-un tricou pe care scrie Parkside. „Scapat. Ii mai usor si scapi di la Jilava dicat di nevasti".

Nea Vieru da sa-si scoata sapca de tractorist, dar se razgandeste si se asaza pe un scaun in colt, ca sa aiba perspectiva. Parkside e deja la a treia halba de vin. Vin de gradina. Ca Otalenu are vie multa, are de unde vinde. Nea Vieru cere o bere. Sunt probleme importante: au aparut niste intrusi care tot intreaba de cartier, de mahala si de unde-i vine numele.

Un cartier muncitoresc

„Noi avem aici o istorii mari. Un oras cu legenda puternica. Aici pot si dai un doctorat, sa devii profesor", zice nea Vieru.

Galata nu e un cartier istoric. Se cheama asa pentru ca e manastirea lui Stefan cel Mare in varful dealului. Cartierul s-a ridicat si s-a intins in epoca de aur. Galata, adicatelea Poarta in tuceste. Ca pe vremuri, in manastire, erau cazati reprezentantii otomanilor, asa cum erau cazati solii la curtea sultanului, in Galata Saray.

Pe atunci nu erau case pe deal, erau jos, pe valea Bahluiului. Era mahalaua Calicimii, ocupata toata de infirmi si nevolnici care se tineau de cersit si care erau improprietariti aici de pe vremea lui Stefan cel Mare. Nea Vieru stie tot de la mos Costache, de sta mai in vale. In 1932, Bahluiul s-a umflat si a inundat toate cosmeliile calicimii Iasului. Si atunci oamenii s-au mutat pe deal.

Apoi cartierul a fost de muncitori. Unii, care au avut salarii mai mari, zicea mos Costache, si-au facut case bune, le-au acoperit cu tigla. Mos Costache acu"" e necajit, are o pensie mica, de doua milioane, si tare se mai plange. Si mai e un mos necajit care mai spera sa mai faca un ban si inchiriaza o fosta alimentara ca sa faca lumea nunti. „Apai daca te pui cu el la povesti, nu mai termina", rade nea Vieru. „Dar mai toti is necajiti pe aici. In afara de iia de si-au facut vile pe varful dealului. Au taiat livada si au facut case mari cu zeci de camere. Si primarul are casa acolo. Tot ii bine. Ca a reparat toate drumurile".

Moldovenii is gospodari

„Is oamini plapanzi aici, pe deal. Plapanzi, adica lenes. Inseamna ci merg incet", sopteste barbatul de 60 de ani si ofteaza. Nea Vieru a fost mecanic de turbine la viata lui si a calatorit prin toata tara. Numai in Satu-Mare n-a fost. Dar e o persoana maleabila, se intelege bine cu toata lumea. Eh. Ce viata... Parkdrive tresare. A terminat a treia halba de vin si o cere pe a patra. „Ci ti uit, ai, ci ti uit?", ii striga unui omulet mai maruntel, cu mustata si doi dinti in fata care ranjeste la el si-i face semne din cap ca ia uita-te la mosu"" cum discuta!. „Sa-ti dau bani sa-ti pui dinti, ai?". Nea Vieru nu-i baga de seama. Azi a facut un motor, ieri a facut un gard si a indreptat o teava indoita. Dar maine ii Inaltarea Domnului, poimaine e Costica si Ileana, e sarbatoare, si-o sa se odihneasca. Valeu, ca tari mai treci timpu"".

Parkside iar tresare. „Ia vin incoaci, mai!". Omuletul in carouri muta scaunul langa el, dau noroc, apoi se muta, cu tot cu scaun, la locul lui.

Apoi se incinge dicutia. Oua, closti, pui, gaini, Grecia, romani, hoti. Romanii sunt hoti pe care-i prinzi foarte greu. „Albanezii sunt mai prosti, fac treaba di mantuiala. Daca ai inel iti taie degetul cu totul. Moldovenii is gospodari".

Domnul Gelu, legenda din Galata

„Cum ii cu mahalaua? Adica noi suntem mahalagii? Daca era domnu"" Gelu aici, va explica el. Facit misto di noi", se zbarlesc in cor toti clientii birtului. Trebuie contactat domnu"" Gelu. El citeste ziare. Stie tot. Are si colectie, are teancuri de ziare. Mai face nevasta-sa curat prin ele, mai inveleste un cozonac... hihihi. A fost si el la birt de a luat pranzul : patru beri cu rom. Apoi s-a dus acasa sa se odihneasca. Hihihi... Dar domnu"" Gelu e, de fapt, un om serios...

Nimeni n-are un numar de telefon. Asa ca Nea Vieru o face pe calauza. Domnul Gelu, Gelu Barbosu, sta intr-o vila cu poarta inalta, blocata de un Mercedes, care n-are loc de Jeep, care ingramadeste o Dacie. Nu ar putea spune ce e cu cartierul acesta. Cert este ca nu e un cartier foarte vechi. De fapt, la Iasi nu e ca la Bucuresti. Mahalalele nu sunt asa, pe mestesuguri... E mult mai complicat. Domnului Gelu ii pare rau ca nu poate fi de folos. Hm... Nea Vieru da din umeri. A baut destul, vreo trei beri. Traverseaza din nou cimitirul ca sa ajunga acasa, sa dea apa la vaca, sa astepte ziua de maine, sarbatoarea.

Casa pentru nunti si cumatrii

Cum urci dealul catre manastirea Galata, inainte sa ajungi la monumentul „leilor" din al doilea razboi mondial, n-ai cum sa nu vezi pe dreapta un anunt: casa pentru nunti si cumatrii. Si alaturi: Str. Galata 54, Petre Lepadatu. Usa e incuiata cu un lacat care a ruginit din cauza multe lor ploi. Obloanele pe care stapanul le-a vopsit in verde candva, au crapat si s-au stambat. Casa s-a aplecat in fata si daca n-ar tine-o trotuarul si strada, s-ar fi prabusit de mult.

Mos Petrica e in curte. Pentru ca si-a facut casa in panta, curtea e chiar pe casa. Usa verde din fata incepe sa se clatine si o palma crapata intinde pe deasupra un somotoc de chei. Usa se deschide cu un scartait prelung, elibereaza miresme de mucegai si pamant reavan, si scoate la lumina zilei o incapere subterana, ca o pestera, cu peretii decorati cu staniol si cateva mese infipte in pamant. Sala de festivitati.

Cine vine la Mos Lepadatu sa-si faca nunta? „Nici macar unu"", zice batranul si numara pe degete. Nu prea aude. Dar stie ce sa spuna. Are loc si de facut mamaliguta, are si sala de tinut „copchiii" si o bucatarioara unde sa se pregateasca bucatele. A fost acolo o alimentara. Singura din Galata.

„Am autorizatie. Din ’93. Asa ca daca ati venit sa ma prindit, nu putet", rade batranul de 92 de ani. Batrana a iesit si ea la geam, undeva la etaj. De fapt la parter, pentru ca sala de „nunti si cumatrii" e la demisol, cum s-ar zaci, explica Mos Petrica. „Nu vini nimini. O vinit unu"". Am zas ca cinci suti di mii. Da"" n-o mai vinit. O zas ci traiesti asa. Eh... At vinit si radit di mini. Las"" ci stiu eu ci nu mai vinit si facit nunta aici. Si stit ci mult o vinit si o zas bodaprosti", ofteaza proprietarul.

Orasul vechi

Iasul a fost dintotdeauna impartit, fie oficial, fie chiar de catre oameni si folclor, in mai multe mahalale. Documente si monografii ale Iasului atesta faptul ca orasul a fost locuit de multi straini: armeni, slavi, nemti, greci, evrei, raguzeni sau arnauti. Acestia, fie ca se stabileau aici din proprie initiativa, fie ca erau trimisi de carmuire, isi alegeau anumite locuri, grupe de case sau uliti si se adunau ca sa se ajute intre ei. Cand erau destul de numerosi forma o mahala. Cand nu, ocupau o ulita. Asa au aparut: mahalaua Armeneasca, Mahalaua tatarasca, azi cartierul Tatarasi, Jidoveasca, Lipoveneasca, a Muntenimei, a Tiganimei, Pacurarilor, Humarilor, Talpalarilor. Denumirile mahalalelor mai veneau si de la bisericile din centrul lor: Mahalaua Mitrololiei, A Trei-Sfetitelor, a Goliei, a Vovideniei.

Mahalaua Armeneasca se afla pe malurile paraului Calcaina si era locuita de armeni mestesugari, blanari, cusutorite. La capatul ei se afla in vechime un cimitir armean.

Mai erau in vechiul Iasi mahalalele Bucsanescului, unde stateau pescarii, casapii si precupetii, Sfantul Constantin, locuita de boengii si croitori. Tiganimea Domneasca era locuita de robii domnesti si de tigani dezrobiti, mai cu seama lautari. In Mahalaua Trei-Sfetitelor si a Sfantului Andrei locuiau fierari, caldarari, clopotari si straini de alte natii, precum greci, bulgari si rusi.

Mahalaua Feredeilor, sau a Mitropoliei, era pentru slugile de la Mitropolie si de la alte curti boieresti.

Mahalaua Lipoveneasca era locuita de lipovenii ce se ocupau de teslarie, frangherie, dar cultivau si legume, mai ales pepeni verzi , harbuji, si pepeni galbeni, zemosi. Mahalaua Pacurarilor, pe locul careia e azi un cartier, se numea asa pentru ca acolo locuiau aducatorii de pacura, de sare si olarii si carutarii.

O mahala aparte era Muntenimea de Sus, Sararia, si Copoul era a boierilor de mana a doua si a slujbasilor lor. Slugile si robii stateau pe coasta dealului, mai jos, in mahalaua care astazi se numeste Ticau.

Ticaul: mahalaua muzeu

Acum un secol si jumatate, in mahala in Ticau canta cocosul, latrau cainii si mugeau vacile. Asa a scris Mihai Eminescu si asa a scris si Creanga. Si ar scrie acelasi lucru si astazi. Pentru ca e la fel. Mahalaua de odinioara s-a conservat. Oamenii traiesc aici tot ca la tara.

Aici a fost candva mahalaua Muntenimea de Jos, locuita de saracime, muncitori de pamant, slugi boieresti, carpaci ce teseau cu tejghele pe uliti, precupeti. Locul a fost proprietatea unui boier Ticau, care l-a vandut apoi pe bucati. Asa spun cartile vechi ale Iasiului. Pe la 1852, un boier Ticau inca mai traia prin aceste locuri. Mahalaua tinea atunci pana la Curalari.

Restaurarile

Astazi, mai la vale de casuta domnului invatator, bojdeuca lui Creanga si inima mahalalei, viata a ramas aceeasi. Casele, ridicate pe coasta dealului, se duc la vale. Oamenii nu mai au voie sa construiasca, din cauza alunecarilor de teren. Dar restaureaza: peste casa veche din chirpici construiesc una mare si noua cu geamuri termopan. Asa se mai invart de o casuta pe strada Soarelui, pe strada Dochia sau Armoniei. Mai greu e pe Ticau de Jos, unde nu e drumul de tara.

Oamenii in Ticau au imbatranit. E un cartier de pensionari. Tinerii fug in lume. Foarte putini sunt angajati si altii lucreaza cu ziua. Madam Vasilache are un chiosc pe strada Soarelui in care vinde ciocolata „Bananuta" si eugenii. Sub tejghea mai are si doua teancuri de romane de Sandra Brown, pentru gospodine. Ea e tare ingrijorata de soarta mahalalei in care s-a mutat. „E jale cand ploua. Numai cu cizme de cauciuc deasupra genunchiului poti sa strabati Ticaul." Si totusi... e frumos. E liniste si aer curat. Se uita peste drum la vecina care da cu sapa in gradina.

Gaze sunt, ca merge conducta pana in padure. Apa nu prea vine, ca nu au oamenii canalizare. Dar viata e frumoasa si asa. Sa vedeti de Constantin si Elena ce petreceri puternice o sa fie.

Ultima frontiera

Ticau de Jos. Numarul 58. E ultima casa din oras. Chiar ultima. Ultimul stalp care aduce electricitatea se opreste la poarta. Din casa se aude vocea Laurei Lavric si un cantec greu de inteles. Stapana casei de chirpici iese la poarta, urmata de doua mate. Cainele se zbate in lant. E fericita si bucuroasa ca are, in sfarsit, pamant si mai poate pune o rosie, o fasola. Dar e bine. Nu au apa, dar au facut fantana in curte, doar curent electric.

Avem animale, cinci copii de crescut, vaci, porci... E bine, spune femeia. Mai taie un purcel, un vitel. Cand se termina una, taie alta. Ca altfel, din trei milioane... Doar darile le pot plati. Copiii, cei doi baieti si fata, bat amar de drum pana la scoala, dar asa a batut si ea la vremea ei. Primii doi, cei mai mari, nu sunt acasa. Muncesc in strainatate, prin Italia, sa-si faca un rost in viata.

Orasenii

Ceva mai la deal, Mihai Darie si cumnatul restaureaza o casa: au batut niste scanduri de jur imprejur drept intarituri, au mai lipit peretii cu niste balega de cal - cel mai bun lipici - si acum bat cuie sa fixeze tocurile de la usi. Au cumparat-o pe 315 milioane de la niste batrani. Ei au avut un apartament in Iasi. Dar nu incapeau 15 suflete in el. Si l-au vandut. S-au mutat in Ticau de o luna si de atunci tot muncesc cu totii. Ar fi vrut mai mult, dar... ce sa-i faci? Au mai gasit la tara, undeva la 20 de kilometri, cu 160 de milioane. Dar era prea departe.

In spatele casei e un teren in paragina. E al unei babe de la Bucuresti. Ea vine vara cu barbatu-sau si nu face nimic. Dar pe mine nu ma intereseaza, zice Darie si-si asaza coatele pe gard. Hmm. . . Sunt facilitati aici. Au de toate. Si canalizare, si telefon... Telefonul e firul ala subtire de trece, asa, mascat printre crengile copacului de la poarta. Si au si gaze. O sa intepe conducta de la vecinul. Au vorbit cu el sa traga si cablu. Asa ca... Au de toate.

Din spate se apropie un dalmatian care cauta o gaura in gard si trece in drum. Pana atunci a dormit langa un copil, pe o saltea ce zace langa mormanul de gunoi, in mijlocul curtii. Patru televizoare stau unul peste altul la intrarea in grajd. E culcusul gainilor. Au fost ale unui diliman, ale unui nebun, baiatul babei si mosului care venea noaptea si spargea geamurile ca sa-i dea bani. Dar pe mine nu ma intereseaza. Am de munca mult aici. Sunt bucuros ca-s in oras aicea.

Bojdeuca domnului invatator

Casa in care a locuit Ion Creanga, ca subchirias al familiei Vartic, e si astazi in Valea Plangerii, strada Ticaul de Sus, numarul 4. Era pe atunci o ulicioara dosnica, „plina de noroi cand sunt ploi mari si indelungate, zise si putrede, iar la seceta gemea colbul pe dansa"

In 1879 Ion Creanga a cumparat, pe numele Ecaterinei Vartic, locul si casa de la Maria Stefaniu. Aici s-a gospodarit si a scris la indemnul lui Eminescu. In odaia din stanga si-a facut pat de blana de stejar, si-a asezat masa oleaca boiereasca pentru scris, un raft pentru carti. De aici, din Ticau, va merge intr-o seara la Junimea cu manuscrisul povestii „Soacra cu trei nurori", va urca dealul spre scolita din Pacurari, se va opri un timp si pe la Clubul din centru, la o discutie aprinsa de „politicale" cu Iacob Negruzzi.

Intr-o seara aurie de toamna a anului 1876, la bojdeuca din Ticau, Creanga si-a adus un oaspete ales, pe Badita Mihai. Creanga l-a ospatat pe musafir cu „pui fript la jaratic si dat prin mujdei de usturoi, cu sarmalute in foi de curechi de marimea si culoarea unui galben, cu placinte poale-n brau inecate in smantana si cu vin de acela care tresalta cand il torni in ulcele ca sanii de fata mare". Eminescu a ramas incantat de acest fel de viata, de peisajul rustic din jurul bojdeucii unde, cand se lasa sara, coborau turme de oi, buciumul suna cu jale, apele izvorau clar din fantane, de undeva dinspre biserica Vulpe sau Sf. Haralambie se auzea toaca rasunand mai tare. Si a scris „Sara pe Deal".

SUMAR EDITIE DE COLECTIE

Romania mahalalelor

Bucurestenii de bordei

Popa Nan, mahalaua din inima Bucurestilor

23 August, satul de la capatul tramvaiului

Raiul cutitarilor cumintiti

Adio, Vadul Ungurului!

Copiii din Peninsula sunt facuti pentru alocatie

Tiganii au ajuns stapanii mahalalelor din Ploiesti

„Aici ne-am nascut, aici vrem sa murim"

Tiganii din Simileasca asteapta Marea Chefuiala

Mahalale vechi si noi in dulcili targ al Iesilor

A fost odata in Bucuresti...

„In mahala traiau si Bacovia si fratii Mafoame"