Mama, puternică şi măreaţă

O femeie puternică, devotată românilor, cu „o inimă de aur şi o rezistenţă de fier” după cum o descria Saint-Aulaire, am­basadorul Franţei la Bucureşti, pe Maria, Regina României.

S-a născut în Anglia, fiind fiica duce­lui Alfred de Edinburgh, fiul Reginei Vic­toria şi al ducesei Maria Ale­xandrov­na, fiica ţarului Alexandru al II-lea. Ar fi putut fi regina Marii Brita­nii dacă ar fi rămas pe plaiurile natale şi ar fi acceptat căsătoria cu tânărul care se îndrăgostise de ea, nimeni al­tul decât cel care avea să devină ulte­rior Regele George al V-lea. I-a fost sortită însă lui Ferdinand al României.

A sosit în regatul de la vărsarea Dunării în 1892 ca Prinţesă de Ro­mâ­­nia şi a fost îngrozită la în­ceput de ne­cu­noscutul ce i se aşternea în cale, însă a învăţat cu uşurinţă graiul ro­mânesc. A purtat tot timpul în gând sfa­turile mamei sale, care, în timp ce fiica sa se afla în prag de plecare, i-a reamintit să aibă grijă la ţinuta pe care o va adopta, aspect care face par­te din îndatoririle unei prinţese. Şi nu nu­mai atât: „Mai spu­sese şi urmă­toa­rele: «Mergi într-o ţară ortodoxă; să-i cinsteşti Bise­rica şi slujbele şi să să­ruţi cru­cea şi Evan­ghelia când ţi le pre­zintă preotul şi, când vezi pe alţii făcând cruce, să faci şi tu. Şi eu urmai po­vaţa, cu toa­te că la început, de câte ori făceam asta, îmi venea să mor de timiditate, crezând, cu oarecare dreptate, că ochii tuturor sunt aţin­tiţi asupra mea”, mărturisea Regina Maria în „Povestea vieţii mele”.

„Fire nesupuså”
Peste ani, vestea dramatică pri­mi­tă printr-o telegramă avea să sfâ­şie ini­ma Reginei Maria. Mama Ma­jes­tă­ţii Sale se stinsese într-o zi de oc­tom­brie a anului 1920. Cea care fusese cen­trul vieţii copiilor ei dis­pă­ruse fără să-şi ia rămas bun. Aflăm din „În­sem­nările zilnice” ale Reginei Maria acest cutremurător „episod”: „Dumi­nică, 24 oc­tom­brie 1920 CER­NåUŢI; De la mi­cul dejun ne-am îm­brăcat festiv, pentru marea ceremo­nie care a avut loc la ora 10:00, în pa­latul mare, în frumoasa sală alb cu negru, pentru că la Universitate nu este o Festsaal mare. Nando (Ferdinand – n.r.) şi cu mi­ne am stat pe un fel de tronuri, pu­ţin mai sus de­cât ceilalţi muritori, şi am ascultat multele discursuri, nici unul dintre ele foarte interesant şi unele prea lungi. Nando a ţinut un frumos discurs, dar il avait la voix prise.

Un repaus de o oră după ceremo­nie şi apoi a avut loc o masă mare într-o altă sală foarte frumoasă, tot în palat, oferită tuturor oaspeţilor im­por­­tanţi şi autorităţilor oraşului. Aceasta a durat cam până la ora când a trebuit să plecăm la Universitate să dezvelim un portret al lui Nando. A fost o scurtă ceremonie, tabloul doar acceptabil, după care ne-am dus acasă să ne pregătim pentru teatru. M-am dus în camera mea şi după câteva cli­pe a venit Nando, foarte supărat. Mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva şi m-am gândit imediat că va anunţa moar­tea tânărului rege al Greciei, dar el a scuturat din cap şi a spus «e mai rău, e mai rău, o mare nenorocire». Am simţit că mă lasă puterile şi n-am putut spune decât «Mama»!...
Da, era mama, bătrâna mea mamă, iubita, severa, adesea teribila bătrână mamă! Centrul vieţii noastre, în jurul căreia ne-am adunat întotdeauna. Mama mea! Şi ea s-a dus subit, pe neaşteptate, fără o avertizare, fără un ultim cuvânt, fără Wiedersehen...

Nando primise telegrama încă de dimineaţă, dar a fost foarte în­ţe­lept că nu mi-a dat-o, pentru că altfel desigur că n-aş fi putut participa la ceremonia pentru care venisem. Telegrama era din Zürich, de la Ducky şi Baby. Ea a mu­rit subit, noap­tea, în somn – fără să sufere (cel puţin aşa spun ele), cu to­tul pe neaşteptate... Şi acum s-a dus – e un lucru care aparţine trecutului. Ne­ca­zu­rile ei s-au terminat, ca şi in­dig­­na­rea şi aversiu­nea ei faţă de tim­pu­rile pe care le tră­im –, dar totodată s-a dus şi dra­gos­tea ei, tovărăşia ei, mi­nunata ei minte, mi­nunata ei ge­ne­rozitate, marele ei suflet. S-au dus, s-au dus! Ea nu mai este... Şi din nou mi-am spus în sinea mea: ea a murit, e moartă.

Dar chiar şi atunci, în acea clipă, după primul şoc, n-am putut să nu exclam: nu o căina, voia să moară – ura viaţa de acum, era obosită-obo­si­tă de tot. Totul o dezamăgise, ap­roa­pe toţi cei pe care-i iubise mu­ri­seră şi foarte mulţi dintre ei fuse­seră ucişi. Ea a văzut tot ce-a iubit că moare sau este distrus, toate ru­de­le sale, Rusia, Germania. Ea şi-a vă­zut fiicele ne­fe­ricite şi dezrădă­cinate şi singura care reuşise nu se mai bucura de simpatia ei, pentru că eu şi cu ea ne-am situat pe poziţii diferite.

Mama, mama – sărmana bătrână mamă... Telegrama era veche de două zile, era datată 22, probabil că a murit în noaptea din 21. Mulţumesc lui Dumnezeu că a fost un sfârşit su­bit, noi, surorile, ne-am pus întot­dea­una întrebarea cum ar fi putea suporta ea o boală, ea care nu fusese în viaţa ei vreodată bolnavă. Noi, co­piii şi ni­meni din casă, nu ne-o amin­tim stând vreodată în pat. Ea aparţinea unei alte generaţii şi nu s-a putut re­semna şi să facă faţă vremurilor pe care le trăim. Era într-o efervescenţă opoziţie – fiecare pică­tură din sângele ei se revolta. Era o autocrată învetera­tă – deşi, în ce o priveşte, iubea viaţa cea mai simplă cu putinţă. Toată viaţa fusese o înfocată oponentă a epocii în care a trăit.

Citește pe Antena3.ro

După ce s-a trezit din anestezie, un bărbat și-a dat seama că medicii i-au amputat piciorul sănătos și a rămas cu cel bolnav

A fost o fire nesupusă, cu trăsături fără logică, ciudate. Aş putea scrie pagini întregi despre ea, dar, mai presus de orice, ea a fost Ma­ma, Ma­ma, centrul vieţii noastre. Acum noi suntem «generaţia mai în vârstă», nu ne-a mai rămas nici o Ma­mă – ea şi cu mătuşa Miechen s-au dus una după cealaltă, la scurt timp – dar slavă Dom­nului că ea nu a avut tragicul sfârşit al mătuşii Mie­chen. Nu ar fi putut face faţă unei boli, ea, care sfida boala şi toată viaţa o enervaseră ex­trem de mult toţi cei care nu erau perfect sănă­toşi. Nu putea suporta ca vreunul dintre noi să aibă măcar o du­re­re de cap. Nu a consultat niciodată un doc­tor, deşi îi plăcea să recomande şi să-i facă pe alţii să ia medi­camen­te de toate felurile. Ea consulta doctori pentru alţii, dar niciodată pen­tru ea, deşi cred că se doftoricea singură, în se­cret. Noi, fiicele sale, am bănuit de mai mulţi ani că suferea de ceva, de vreo tumoare. Dar nici faţă de came­rista ei n-ar fi recunoscut că are ceva.

Mama, mama – şi acum nu-ţi voi mai auzi vocea, nu voi mai vorbi cu tine, nu-ţi voi mai asculta sfaturile, nu voi mai fi răsfăţată sau nu te voi mai putea răsfăţa eu.
Sper doar că Dumnezeul tău nu te va dezamăgi. Întotdeauna ai cre­zut în Dumnezeul tău şi în felul tău propriu de a-l căuta, în credinţa ta aparte. Ceea ce te-a separat cel mai mult de noi a fost faptul că noi eram protestante şi englezoaice prin naş­tere; or’ tu ai urât tot ceea ce era en­glezesc şi te-ai bucurat că ai putut să-ţi creşti fiul ca german. Alfred a fost însă o nereuşită şi a murit tâ­năr. Şi în străfundul sufletului tău nu l-ai iertat niciodată că a fost un eşec. Tu ai fost toată plină de iubire şi, cu toate acestea, ai fost straniu de dură. Ţie ţi-au displăcut întotdeauna viaţa şi lumea. Tu ai vrut să mode­lezi viaţa după concepţia ta despre cum ar trebui să fie, dar nici viaţa şi nici faţă de situaţia de fapt, şi asta ţi-a amărât zilele şi ţi-a înăsprit sufletul.

Ah! Mamă dragă, tu nu ne-ai tratat pe nici una dintre noi ca egale. Aceasta este lucrul pe care-l re­gret amarnic. Ai fi fost mult mai fe­ricită dacă ai fi pu­tut să fii mai to­leran­tă cu noi, să ad­miţi că am crescut şi că avem proprii­le noastre gân­duri, idei, idealuri şi con­­cepţii. Dar când acestea nu s-au potrivit întocmai cu ale tale, le-ai în­lă­turat şi ai so­cotit că nu au nici un drept să exis­te şi nu ţi-ai dat niciodată seama că tu te ridici, singu­ră, să în­frunţi o lume care trece peste tine şi te lasă în urmă, înver­şu­nân­du-te într-o re­voltă zadarnică împotriva a ceea ce nici tu, nici noi nu puteam schimba.

Tu erai însă puternică, mama mea, puternică şi măreaţă în felul tău. Nu a fost o cale fericită, nici una de suc­ces, dar a fost calea ta... şi acum ai murit.
Am cerut să mă întorc în tren. Nu mai puteam face faţă acelui pa­lat ma­re şi pompos, cu camerele sale care nu aveau unghere. Voiam să mă duc undeva în umbră, într-un colţişor mic. M-am simţit dintr-o dată pierdută, mică şi pierdută, un copil care şi-a pierdut mama. Şi nu am nici un fel de detalii, nu ştiu decât că a murit!”

Luni, 25 octombrie, Regina Maria nota din tren: „Toată ziua în tren am zăcut în pat, a fost o zi de groaznică suferinţă. Nando şi Carol m-au în­lo­cuit în îndatoririle mele, vizitând di­mineaţa diferite instituţii caritabile, dintre care multe poartă numele meu, pentru că eu nu le-am putut vizita astăzi. Pentru moment, totul este o nebuloasă. Am mai primit o telegramă de la surori. Ele inten­ţio­nează să-i ducă joi trupul la Koburg. Du­minică au făcut slujba de înmor­mân­tare la Zürich. Sophie a te­le­gra­fiat că a fost şi ea. În ce situaţie groaz­­nică trebuie să fie, fiul ei pro­ba­bil va muri acolo departe, iar ea, izgonită din ţară, nu are cum să se ducă la el. Trist, trist, şi cu fiecare telegramă pe care o primesc mă tem că voi citi că băiatul a murit.

M-am decis să mă duc la Koburg dacă pot intra în Germania. Mişu spu­ne că pot, că nu mi se vor face greu­tăţi. Carol s-a hotărât să vină cu mine, probabil că o voi lua şi pe Mig­non, de asemenea pe Barbu, dacă poate mer­ge, sunt desigur lucruri de făcut şi el ar fi cel mai în măsură să mă ajute. Ei îl cunosc, el este calm, optimist, are un fel special de a nu pierde din ve­de­re esenţialul şi, în afară de asta, este un gentleman. Problemele legate de moştenire trebuie manevrate cu grijă şi cu tact, în plus el va fi un sprijin pen­tru mine. Atât Carol, cât şi Nando sunt de acord cu mine că el este omul po­tri­vit. Acum trebuie să aflu dacă su­ro­rile vor mai rămâne câtva timp la Ko­­burg sau se înapoiază imediat la Zürich. În funcţie de răspunsul pri­mit, voi aranja plecarea, oricum nu voi putea fi la înmormântare. Ce va însemna însă să mă duc acum la Ko­burg, să revin în sărmana Germa­nie şi în acea casă goală care era că­mi­nul nostru! Ce lucruri tragice se pot întâmpla!

Am continuat să primesc tele­gra­me de condoleanţe, amestecate cu telegrame de felicitare pentru Lisabeta. Viaţa şi moartea, atât de strâns legate una de cealaltă.

La ora unu, Nando şi Carol s-au îna­poiat în tren. Am auzit din spa­tele draperiilor ultimele urale şi im­nul naţional. Destul de ciudat faptul că le-am auzit la fel ca în vara aceasta, când zăceam cu ochii bandajaţi.
Apoi am pornit. Ziua a fost liniş­tită, lungă, melancolică. Am plâns foarte puţin, dar am vorbit mult despre mama cu Carol şi cu Mignon. Ei o iubeau, deşi îi cicălise permanent şi la toate vârstele. Le oferise însă şi clipe plăcute. Acum totul s-a terminat (…)” încheia Regina Maria portretul celei care i-a dat viaţă.