Manevre cu răpire de ziarişti în "Afganistan"

Trei ziarişti voluntari pe post de "ostatici" au fost salvaţi de Brigada 282 Infanterie Mecanizată din Focşani

FOB Pegas. Afganistan. O bază înaintată în teatrul de operaţii  unde  este dislocat un batalion al Brigăzii 282 Infanterie Mecanizată din Focşani. Priveliştea este una dezolantă. Simţi că te străpunge un fior ciudat privind casele afgane din chirpici răsfirate ici-colo. Pentru militarii familiarizaţi cu zona, totul pare relativ normal. Pentru noi, jurnaliştii, cei 16 înscrişi la cursul de corespondenţi din zone de conflict, abia acum avea să înceapă "distracţia".  

Ne luăm bagajele din camionul militar. La  intrarea în bază, suntem verificaţi la sânge. Trecem prin punctul de control pentru a petrece o noapte ca jurnalişti ataşaţi forţelor militare. Primim ecusoane de identificare şi ni se face instructajul. E frig, un vânt tăios bate în rafale şi plouă mărunt. Bocancii ni se înţepenesc în noroi. Ziua, temperaturile pot ajunge aici până la 50 de grade, noaptea pot scădea până la minus 10.

Ne luăm în primire echipamentul: vesta antiglonţ de 14 kilograme şi casca de protecţie care cântăreşte şi ea vreo două. Militarii sunt nevoiţi să poarte echipamentul uneori chiar şi 12 ore, atunci când pleacă în mi­siuni în afara bazei. Ziua ai sentimentul că eşti într-un boiler. Când povesteşte asta, unul dintre militari ştie să vadă şi partea distractivă a lucrurilor: vesta antiglonţ e mult mai eficientă decât o centură de slăbit. Pentru mai mulţi dintre noi acesta este primul element destabilizator. E greu să îţi mişti picioarele cu aşa ceva pe tine, d'apăi să şi alergi. Ni se arată dormitoarele: corturi de campanie cu iarbă pe jos. Aţipim chirciţi în sacii de dormit.

Ora 1:05 noaptea. Două bubuituri puternice zguduie cortul şi cineva răcneşte comenzi afară. Auzim înfundat rafale de mitralieră. Sărim din paturi cu ochii umflaţi şi părul vâlvoi. Ne aruncăm picioarele în bocanci, vestele pe noi şi căştile pe cap. Alergăm spre buncăr. Am scăpat teferi.

Ora 9:00 dimineaţa. Amestecaţi printre militari ne strângem la maşini pentru misiune. Cele nouă vehicule militare pleacă înşiruite.  

Ora 10:20 A.M. Pe traseu, convoiul este atacat de insurgenţi. O maşină este avariată şi abandonată. Cei trei jurnalişti care se află în ea sunt răpiţi.
"Culcat la pământ!" mi-a făcut vânt din maşină şeful echipajului care trebuia să-mi asigure protecţia în timpul misiunii de patrulare. "Rămâneţi acolo, se trage!" a fost ultima co­mandă ce ne-a şuierat-o printre gloanţe. Casca, neasigurată corect, mi-a zburat de pe cap la impactul cu pământul rece. Aveam senzaţia că îmi trec razant pe lângă ureche şrapnelele grenadelor cu care ne atacau insurgenţii. Ţăcănitul mitralierelor îmi perfora timpanele, galopându-mi în sânge. Înspăimântată c-aş putea fi nimerită, mi-am repezit mâinile spre cască. Mi-am protejat căpăţâna, dar, vai!!, ce avea să urmeze!?

Un sac peste ochi şi... două braţe de fier m-au înşfăcat. Am uitat cu desăvârşire că toată acţiunea era doar o simulare. Instinctul meu de conservare a pedalat în afara re­gulilor care mi se turuiseră la cursul pentru corespondenţii din zone de conflict. Şi m-am opus din răsputeri. Îmi mişuna în creier un singur gând, repetitiv: să scap. Însă, culmea, pentru mine atunci scăparea însemna să stau culcată la pământ, respectând ultima vorbă ţipată de cel căruia îi încredinţasem viaţa mea şi pe care nu-l mai auzeam. Şi am întins, disperată, mâna spre iarbă. Fără sens şi fără succes.

Următorul meu ţel a fost să rămân cât mai mult timp acolo, în drum, doar-doar m-or salva militarii din celelalte opt echipaje. Şi-am încercat să mă fac stâncă, opintindu-mă atât de tare în muntele cagulat încât am reuşit preţ de câteva secunde să rămân încă acolo unde-mi văzusem ultima oară protectorul. Ba chiar, din zbatere, mi-a zburat şi sacul de pe cap. Ce am văzut m-a îngrozit de-a dreptul. Alte două namile cu ochii străpunşi de ură au ţâşnit spre mine din pădure. Din gâtlej mi-a crescut urletul durerii.

Imobilizată şi încagulată cu sacul terorii, am fost mai mult târâtă prin pădure. M-au "campat" în portbagajul unei maşini, arun­cându-l peste mine pe unul dintre ceilalţi doi jurnalişti răpiţi. La fiecare zdruncinătură, îmi strivea umărul, şoldul şi mâinile legate. Mi-era frică şi să gem, pentru că la fiecare icnet de durere primeam una peste cap. "Li­niş­tea" era spartă doar de chemarea la rugăciune (...).

Ora 10:30. Nelinişte maximă şi frământări. Răpirea celor trei jurnalişti români pune pe jar întreaga conducere a bazei. Noi, cei din grupul oamenilor de presă, suntem îngroziţi. Teama este cu atât mai mare cu cât asistăm  la prima experienţă de acest gen. Oare ce se va întâmpla acum? Care sunt paşii? O să ne întoarcem teferi? O să ne mai vedem vreodată colegii? Calmul comandantului şi al oamenilor din subordinea lui ne dau însă speranţe. Nu e timp pentru îndoieli şi supoziţii. Totul trebuie făcut ca la carte, organizat punct cu punct.

"Nu avem timp de pierdut, trebuie să ne mişcăm repede. Viaţa colegilor dumneavoastră jurnalişti de la Jurnalul Naţional, Kanal D şi B1 Tv depinde de felul în care ne organizăm noi. Răpitorii sunt foarte periculoşi. Vedem când o să ia legătura cu noi dacă vor cere recompensă. Deocamdată, nu le cunoaştem intenţiile", spune răspicat comandantul unităţii de cercetaşi, în timp ce se pune la cale strategia de abordare a răpitorilor.

Aflăm primele in­for­maţii despre atacatori. Gruparea teroristă se numeşte "Fiii lui Allah", una dintre cele mai periculoase din Afganistan. Cu o mină îngrijorată, dar stăpân pe sine, comadantul cheamă echipa de cercetaşi în jurul lui. Se organizează celula de criză. Se discută. Se propun soluţii. Se fac calcule. Pe masă, o hartă a zonei se studiază minuţios. Camuflaţi, cer­cetaşii sunt pregătiţi pentru confruntarea cu răpitorii. "Domnu' comadant, avem imagini cu cei trei jurnalişti trimise de răpitori", strigă un ofiţer care vine alarmat ţinând în mână o casetă. Deocamdată, ştim că sunt în viaţă. Pentru moment, e tot ce contează. La ordinul comandantului, 20 de cercetaşi pleacă în misiunea de recuperare. Auzim schimbul de focuri.  

Ora 10:50. Explozii şi răpăit de gloanţe în jurul nostru. Insurgenţii nu mai apucă să ceară răscumpărare. Suntem salvaţi de cercetaşii români.

Teroarea simţită în "Afganista­nul" din Focşani ne-a făcut să reali­zăm cât de important este să respectăm regulile recomandate în caz de răpire (şi nu numai) şi să înţelegem că în captivitate contează fiecare minut cu care reuşeşti să-ţi întârzii executarea, pentru că aceste amânări înseamnă de fapt şanse în plus pentru salvarea care vine de la "băieţii de acasă".


BRIGĂZILE P.P.
Profesionalism şi performanţă (P.P.), aşa pot fi etichetate Brigada 8 Artilerie Mixtă, condusă de ge­ne­ralul de brigadă dr Florinel Da­mian, şi Brigada 282 Infanterie Me­canizată, condusă de colonelul dr Nicolae Ciucă, ambele gazde şi actori în desfăşurarea ediţiei a VII-a a cursului de corespondenţi de război, organizat de Ministerul Apărării Naţionale săptămâna trecută, în Garnizoana Focşani.

Cei 16 jurnalişti-cursanţi, sub coordonarea lt. col. Cătălin Cră­cea, au putut afla nu doar care sunt regulile pe care trebuie să le respecte odată ajunşi în tea­trele de operaţii, dar şi care sunt eforturile făcute de militarii ro­mâni pentru a performa, în ciuda dotării învechite. "Şi colegii noştri din NATO s-au minunat de performanţa realizată de Brigada 8 Artilerie Mixtă în ciuda problemelor lo­gistice.

Vă dau un exemplu: un obuzier sau o instalaţie de lansare de la NATO poate să angajeze o ţin­tă la sub un minut de la primi­rea comenzii. Noi putem să an­ga­jăm ţinta (neplanificată) doar la aproximativ o oră după ce primim comanda pen­tru că nu avem toate siste­me­le care ne sunt necesare. Din aceas­tă cauză noi dorim să se achi­zi­ţio­ne­ze echipamente şi subansamble care să ne ducă şi pe noi la acest standard", ne-a dez­vă­luit genera­lul de brigadă, dr. Flo­rinel Damian.

"Brigada 282 In­fan­terie Mecanizată este re­pre­zen­tativă pentru Armata Ro­mâ­niei privind cerinţe şi capabilităţi de îndepli­nit pentru a fi o mare unitate destinată NATO. Într-un termen foarte scurt suntem gata să trecem la îndeplinirea unei misiuni de luptă.", ne-a declarat col. dr. Nicolae Ciucă.