Maramureş, plai cu flori

Şurdeşti: un sat secular, care tocmai şi-a împletit în coroana de „păscăluţe” (flori albe ori galbene, despre care se spune că se deschid numai de Paşti) floarea cu numărul 600 – adică exact atâtea câţi ani de atestare documentară tocmai s-au împlinit. Din anul 1411 datează, în comuna Şişeşti, nu doar satul Şurdeşti, ci încă două sate, Cetăţele şi Şişeşti.

Într-o lume care îşi calcă în picioare, cu atâ­ta voluptate, rosturile cele vechi, încăpăţânarea (frumoasă, nobilă încăpăţânare!) cu care câte un sat îşi reînvie tradiţiile – şi le împărtăşeşte cu sufletele cele tinere, nedezghiocate încă din coaja subţire a copilăriei – ne face să credem că, poate, neamul acesta oropsit al românilor mai are dreptul la mântuire. Asta am simţit, într-o zi de Paşti la Şurdeşti, un sat din Maramureş, unde veşnicia răsare în fiecare pri­mă­vară din sămânţa aruncată în brazdă de cel mai vrednic om al locului, ieşit întâiul la arat.

Ca să înţelegem locul şi oamenii săi, gazdă şi îndrumător ne va fi unul dintre cei mai fervenţi animatori culturali ai zonei, căruia în bună măsură comunitatea îi datorează retrezirea la viaţă a unui vechi obicei agrar, ce se ţine în a doua zi de Paşti: Udătoriul. Cu Gavril Costin alături, desfacem firul subţire al poveştilor şurdeştene, şi-l ţesem apoi în alesătura pânzei din care o fată de măritat – poate chiar fiica lui, Eliza – va croi hainele viitorului soţ. „Maramureşul este practic împărţit în patru zone etnografice, care au un punct comun, tradiţia şi muzica, fiecare cu amprenta ei locală. Noi aici, la Şurdeşti, aparţinem de Ţara Chioarului – de fapt este cunoscută drept Cetatea Chioarului de pe vremea lui Pintea Viteazul, dar noi spunem că suntem «de pe Fisculaş», la interferenţa între Ţara Lăpuşului, Maramureşul Istoric şi Codru. Fiind o zonă minieră – cu mine de neferoase, cupru, zinc, plumb –, exploatările au început încă din primii ani de existenţă ai satului Şurdeşti; şi se spunea «Fisculaş», pentru că aici erau finanţele, trezoreria, aici, în zonă, între Baia Mare şi Baia Sprie, se plăteau taxele.”

Cea mai înaltă biserică de lemn
Acum, că am fixat reperele în spaţiu şi timp, să ne gătim în straiele cele bune şi s-o pornim în alai spre biserica greco-catolică din sat, unde părintele paroh ne aşteaptă pentru liturghie. Între pereţii pictaţi ai celei mai înalte biserici vechi de lemn din lume, cu hramul Arhanghelilor Mihail şi Gavril, monument UNESCO, ascultăm cu pioşenie slujba religioasă, intonând, deodată cu corul şi cu localnicii... „Christos a Înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând/ Şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le...”

Biserica este construită din lemn de stejar. „Bătrânii, din generaţie în generaţie, spuneau că erau nişte stejari foarte groşi... Şi se spune că au fost tăiaţi aceşti stejari şi au fost lăsaţi efectiv şapte ani să putrezească albuşul, cum îi spune, partea exterioară a lemnului, şi a rămas doar esenţa. Poate că asta i-a dat rezistenţa în timp (biserica a fost construită în 1721 – n.n.), pentru că este din inima stejarului, foarte tare, poate concura cu oţelul. Are 72 de metri înălţime, numai turnul are 54 de metri. Este un miracol că rezistă de atât timp şi dăinuie peste veacuri.” Biserica din Şurdeşti este unica cu streaşină dublă din Maramureş şi are ferestre cu glajă, sticlă lucrată manual acum trei veacuri. Dacă stăm bine să socotim, biserica are aproape jumătate din viaţa întregului sat. Pictura interioară a fost executată, pe lemn, de un om al locului, Ştefan Zugravu, un pictor care a pictat şi biserica de la Plopiş – e bine să ştiţi că în co­muna Şişeşti se află două dintre aşe­zămintele religioase ce se numără printre cele opt bise­rici de lemn din Maramureş aflate în patrimoniu UNESCO. Un patrimoniu în care ar trebui înscris şi obiceiul Udătoriului.

Udătoriu’ de la Şurdeşti
Maramureşul are trei obiceiuri importante: Tânjaua de pe Mara, Căruţul din Cufoaia şi Udătoriu’ din Şurdeşti. Toate celebrează începutul muncilor agricole de primăvară, prin sărbătorirea primului om din comunitate care iese la arat în anul respectiv. Obiceiul din Şurdeşti s-a ţinut sute de ani în sat, până în timpul celui de-al doilea război mondial, când a încetat. A fost realuat în anii ‘50 şi interzis către sfârşitul anilor ‘70. Reluat în 1998, devine, de la an la an, tot mai accentuat autentic. „Cu câteva săptămâni înainte de Paşti, dintre feciorii satului se aleg doi crai, două persoane de încredere, care la rândul lor îşi aleg «jendari», care vor supraveghea cine iese primul la arat”, ne explică Gavril Costin. „Ei mai au o misiune, aceea de a verifica dacă sunt feciori care umblă la fete, în post, căci este cunoscut că în postul Paştelui este interzis. Cei care vor călca intredicţia vor fi pedepsiţi în prima zi de Paşti, într-un ritual dinainte hotărât.”

După liturghia din cea de-a doua zi de Paşti, părintele paroh binecuvântează adunarea şi „dă liber la distracţie”. „Craii anunţă cine a fost primul om din sat care a ieşit la arat. Pe urmă este ales acel tribunal ad-hoc, care va hotărî ce pedepse se dau şi este alcătuit dintr-un «judecător», care este un om echilibrat şi drept, şi cinstit din sat, un «înmulţitor», care are rolul de a înmulţi acele pedepse, şi, pentru a îndulci pedeapsa, mai este unul care se numeşte «scăzător», care încearcă să negocieze, pentru ca pedeapsa să fie cât mai blândă.” Întreaga comunitate merge apoi în alai, peste dealurile înflorite – vorba cântecului: „Maramureş plai cu flori/ Mândru eşti în sărbători” –  până la casa Udătoriului, „care trebuie să fie un om gospodar, căsătorit, cu copii”. El a ascuns o monedă – „care înainte vreme era o monedă de argint, aşa spun bătrânii satului” –, într-un cerc cu un diametru de 3 m. Acolo se pun trunchiuri de copaci, cât mai dificil de crăpat.

„Moneda trebuie să fie mereu în cerc, de multe ori a fost găsită chiar în coada barosului sau a securii cu care lucrau aceşti oameni, ei lucrau şi o căutau în trunchiurile de copaci, în vreme ce moneda era chiar în mâna lor sau în ceasul de pe mână, sau în pălărie.” Anul ăsta, moneda a fost căutată în ogradă la Gavril Bud, care avea să ne mărturisească, modest: „Poate nu sunt eu cel mai vrednic din sat, dar anul ăsta a fost zăpadă până târziu, şi cum eu stau în vârful dealului, soarele o topit-o şi o uscat mai repede locul, şi aşa am putut să ies primul la arat”...

Obiceiul este, de fapt, o competiţie între tineri şi bărbaţii căsătoriţi. „Tinerii satului îşi dau toată sârguinţa, pentru că altfel ar trebui să plătească toată cheltuiala – mâncare, băutură, muzicanţi – pe când dacă află moneda, va plăti Udătoriul. Dar şi dacă au găsit mo­neda, tot nu e sigur că au scăpat de cheltuială, pentru că sărbătoritul mai are o şansă, să ajungă singur la o sursă de apă şi să se ude singur.” Dacă nu reuşeşte asta şi tinerii îl prind, sărbătoritul  e aşezat pe plugul tras de boi. „Boii sunt înstruţaţi, au nişte curele cu tălăngi şi ciucuri roşii şi Udătoriul e aşezat pe o pernă, pe plug, şi este dus spre apă. Oamenii însuraţi încearcă să îl ajutre, mai scot cuiul de la roată, să cadă, şi el să fugă, îl mai aşteaptă cu o găleată cu apă...” Dar parcă, vorba lui Mihai Pop, Udătoriul de anul trecut, nu-ţi vine să strici obiceiul şi să te uzi singur. Ţi-i drag să duci până la capăt datina şi te laşi dus la pârâu, chiar dacă ai putea să ieşi din mâna celor tineri. Ei, şi dacă totul s-a terminat după cum e datina, intră din nou în scenă vioara, contrabasul şi contra (un fel de violoncel cu trei corzi, care ţine ritmul), instrumentele specifice Fisculaşului. E vremea de joc...

Feciorii vor încerca să ia de la gâtul fetelor zgărdănelele (sau başotele) din mărgele, cu care-şi vor împodobi frumoasele lor pălării de paie. Fetele vor suspina. Apoi se vor lăsa învârtite din nou în joc... Să jucăm, dar, şi noi. Dar cu grijă, să nu joace fecior cu femeie măritată şi bărbat însurat cu fată zglobie, că ochii crailor şi-ai jendarilor sunt pe voi, iar cine greşeşte va primi pedeapsă câteva lovituri de „mai” (unealtă de lemn) la tălpi, c-aşa-i obiceiul la Şurdeşti.

Moştenirea celtică
În curtea bisericii de lemn din Şurdeşti se află nişte cruci foarte vechi cioplite în piatră. Nimeni nu le ştie vechimea, iar forma lor şi felul în care sunt decorate alimentează supoziţia că ar fi de origine celtică. Nu sunt, de altfel, singurele rădăcini celtice vizibilă în Maramureş, la Şurdeşti. Iar şurdeştenii simt „frăţietatea” cu celţii, atunci când ajung, să zicem, în Bretania. Gavril Costin îmi spune că oamenii de acolo sunt „ca pe la noi, iubitori de folclor, muncitori şi... mai beau câte un pahar de horincă”. Există însă mai mult decât atât. „Ei au ca instrumente toba, cimpoiul şi o trompetă. Am fost surprins când am constatat că ritmul tobei, la ei, este acelaşi cu cel folosit la noi când se bate toaca. Apoi, vorbeam cu ei şi am constatat că până nu demult şi în Bretania, şi la noi, atunci când erau anunţuri importante de făcut în sat, un toboşar urca pe un deal, bătea în tobă şi striga: «Dăm de ştire...». Aşa, ca o glumă, noi îi mai întrebăm dacă nu cumva celţii se trag din noi şi nu noi din celţi?” O fi simţit asta şi Loïc Théotio, atunci când aproape s-a naturalizat... moroşan. Nadine Lenormand, din formaţia Bagade de Ploemeur, remarca şi ea câteva obiceiuri comune. „Fetele merg întotdeauna câte trei, cea mai frumoasă la mijloc. Una nu e protejată, iar două... câte doi umblă şi băieţii... În trei e sigur!”