Maria, regina României - Povestea vieţii mele (48)

Povesti fascinan­te, po­vesti pe care n-ati avut timp niciodata sa le cititi, povesti pe care nu le-ati auzit pana acum. Jurna­lul de du­mi­nica va ofera san­sa de a descoperi ceea ce inima a lasat sa vorbeasca si sa dicteze, dand valoare scrisului, prin sincerita­tea, claritatea si profun­zimea sentimentelor celei care a fost Regina Tuturor Romanilor.

'Colin Keppel facu odata o plimbare foarte naplacuta pe un cal din grajdurile noastre, numit Zulu. Zulu lua vant si facu multime de alte nazbatii. Colin isi pierdu palaria, isi rupse hainele, dar primi toate cu neclintita bunavoie, pe cand noi, micile salbatice, ne prapadeam de ras.

Tanarul Rumbold era un bun muzicant, dar pe vremea aceea eram cu totul nevrednice de muzica buna, si mi-aduc aminte cum il batjocoream cand ne propunea sa ne cante muzica clasica. «Nu ne trebuie noua muzica clasica!» Si totdeauna ceream staruitor un oarecare «mare turcesc» care, pentru ca era vesel, era pe placul nostru. Mi se pare ca-l chinuiam pe bietul Rumbold cu acel nesarat «mars turcesc».

Printre ofiterii armatei de uscat ne imprieteniseram cu colonelul Slade, o cunostinta ceva mai asezata, caci era insurat. Avea un prea frumos cal, numit Tulba, pe care-l adoram, si pe care in urma la- luat cu dansul in Anglia. L-am regasit mai tarziu la Hampton Court, unde se statornicise colonelul cand iesise la pensie.
Cel mai scump dintre prieteni, as putea zice eroul nostru, era Maurice Bourke, pe atunci comandant al Yachtului tatei, «Surprise». Pentru capitanul Bourke trebuie o pagina deosebita!

Capitanul Bourke! Cat ne era de drag! Avea toate insusirile necesare pentru a ajunge eroul a trei fetite pline de insufletire si de dorinta de a slavi un erou! Mai intai era irlandez, in cel mai bun inteles al cuvantului; oaches, cu ochii albastri, vesel, hazliu, nostim, cu un zambet incantator ce descoperea dinti nemaipomenit de albi, un zambet care stramba putin un colt al gurii in chip fermecator; parea ca-i ridica sprancenele pana la parul negru ca pana corbului si cu unduiri pentru care l-ar fi pizmuit orice femeie.

Era tot asa de parlit de soare ca si papa, si avea ochii de un albastru tot atat de izbitor. Ochii albastri intr-o fata parguita de marinar, au ceva deosebit de luminos: ca lacurile cand sunt patrunse de soare.
Maurice Bourke era un om cu minte larga, cu suflet cald si generos si cu darul plin de voie buna, de a vedea binele in aproapele sau, cautand sa acopere raul. Era marinimos, plin de duh, stia sa dea fiecaruia ce i se cuvenea si sa ia apararea vinovatului; si apoi cine se putea impotrivi acelui zambet in coltul gurii, cu dintii nemaipomenit de albi!

In ochii nostri, capitanul Bourke era nespus de impunator; destepta in noi o desavarsita si neprecupetita ascultare. Eu, una, il iubeam dupa cum spune un poet, in cuvinte eterne: «Cu patima ce pusesem in vechile mele dureri si cu increderea copilariei mele». Ne-am fi aruncat in foc sau in apa pentru dansul; el ne facea sa ascultam, sa ne potolim si sa ne supunem, ca nimeni altul. Un cuvant al lui ne vrajea. Orice razvratire putea fi reprimata de capitanul Bourke; ne facea sa ne inchinam in fata oricarei legi si sa primim chiar lucrurile carora ne impotrivisem mai strasnic.

Citește pe Antena3.ro

Kremlinul comentează mondenitățile și spune că soții Assad nu divorțează. Chiar purtătorul de cuvât al lui Putin a negat informația

Mi-aduc aminte o scena tragicomica din ziua cand fu delegat capitanul Bourke, pentru a ne convinge sa ne lungim rochiile, pentru ca ne impotrivisem hotararii ce se luase! Simteam ca e o cursa si o primejdie!
N-aveam pofta sa fim mari. Viata era prea incantatoare asa cum era; ne temeam de orice schimbare, de orice ar fi putut stirbi minunata noastra libertate si independenta.

Simteam, in subconstientul nostru, siguranta ca inapoi nu ne vom mai putea intoarce. A ne lungi rochiile era semnalul unor stavile puse nebu­niilor; amintea intru catva taierea aripilor si punerea in lanturi. Ne bagasem in cap sa ne impotrivim acestei noutati, din toata puterea vointei noastre, care se facea de otel, cand se destepta in noi spiritul de revolta.

Mama, nemaistiind ce sa faca, ne trimise pe iubitul nostru capitan Bourke, ca sa ne convinga. A fost adevarat un pas iscusit din partea ei; nu si-ar fi putut alege un sol mai nimerit.
Nu-mi mai aduc aminte ce argumente intrebuinta Maurice Bourke si in ce chip ne ademeni sa ne supumen, dar el ramase invingator si, de atunci inainte, purtaram rochiile lungite cu cativa centimetri, asa cum se credea potrivit cu lungimea picioarelor noastre.

De cate ori se presimtea o razvratire, Maurice Bourke era trimis sa ne imbuneze si asa de mare ne era dragostea pentru dansul, incat dobandea de la noi lucrurile cele mai grele.'

Continuarea in numarul urmator