Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Regina făcu un gest mlădios şi îşi arătă dinţişorii într-un zâmbet cât se poate de fermecător zicând: «Wunderschön!», «Wunderschön!» (Minunat de frumoasă!), repetă timidul meu logodnic şi aici se sfârşi convorbirea. Se auzi zgomotul uşor al clanţei de la uşă... şi în prag se ivi Munschi; un idol indian în veşminte de aur cu turban alb pe cap; îşi puse podoabele de sărbătoare pentru o asemenea împrejurare. Nu păşi în cameră, ci rămase în paragul uşii. Îşi atinse cu mâna inima, buzele şi fruntea, salutându-ne după datina Răsăritului şi apoi încremeni în desăvârştiă nemişcare. Pe acea vreme, nu aveam obişnuinţa ce o am acum de a vedea lume străină; nu eram decât o fetişcană cam prostuţă care se afla la largul ei în grădină, călare sau într-un cerc de prieteni, dar care nu ştia deloc cum să vină în ajutorul celor sfioşi. Bunica şi Nando erau cât se poate de timizi, iar Munschi, fiu al Orientului, nu lăsa să se ghicească nici un fel de simţire; aştepta numai cu o demnitate răsăriteană să se întâmple cele ce aveau să se întâmple. Dar nimic nu se întâmpla.
Lui Nando nici nu-i trecea prin gând ce s-ar fi cuvenit să facă, ci rămăsese privind lung la tăcuta arătare care sta smirnă şi mută în strălucirea sa de aur, pe pragul uşii, pe când bunica nu înceta de a ridica din umeri şi de a zâmbi, parcă ar fi putut cu zâmbetul ei să dezlănţuie întâmplările. La urma urmei, mi se pare că eu mă arătai cea mai vitează şi mă apropiai de Munschi, întinzându-i mâna, urmată de Nando, care făcu la fel. După aceea, bunica, simţind că a împlinit dorinţa favoritului îngăduindu-i să arunce o privire asupra logodnicului regal, fu foarte mulţumită să pună capăt ceremoniei şi să scape de beleaua celor doi “logodiţi” tăcuţi care răsuflară şi ei uşuraţi, când putură să iasă.
A rămas pentru mine o neştearsă părere de rău, că n-am putut niciodată să cunosc mai îndeaproape pe bunica. Ieşită de mică copilă de sub aripele ei şI, fiind mai târziu ţinută foarte strâns în ţara mea de adopţiune, am avut puţine prilejuri să o cunosc, când am ajuns la vârsta în care aş fi putut să o înţeleg. Dar, vorbind de viaţa trăită în jurul bunicii, mă simt ispititită să povestesc aici două scene, cu toate că s-au întâmplat ceva mai târziu. Prima scenă ne aduce înapoi la Osborne, reşedinţa de vară a bunicii. Eram, pe atunci, de abia de vreo douăzeci de ani, cu toate că aveam doi copii, şi bunica îmi împrumutase una din micile ei vile ca să poată mititeii mei să petreacă o vară pe ţărmul mării, care fusese bucuria copilăriei mele. Nu vreau să amintesc aici nemaipomenita fericire ce am simţit-o aflându-mă înc-o dată la Osborne; o asemenea bucurie n-o poate nimeni înţelege, dacă nu ştie ce înseamnă a fi “exportat”...
Bunica, şi aici, după obiceiurile ei regulate ca ceasornicul, îşi făcea zilnic plimbarea cu trăsura, însoţită de cineva din familie, dacă se putea, sau dacă nu, de o doamnă de onoare. În împrejurarea vrednică de amintire pe care vreau să o povestesc, fusesem eu aleasă şi urmam să fim amândouă singure. Mi se pare că cei care se bucurau mai ales de cinstea acelor plimbări, începuseră să se cam teamă de ele, căci erau totdeauna lungi şi se prelungeau uneori până ce se lăsa frig, dar pentru mine aveau farmecul lucrurilor ce se ivesc rar şi-mi păreau un adevărat eveniment. Cât de bine îmi aduc aminte de acea plimbare! Mă simţeam plină de încântarea celor ce pleacă într-o călătorie de descoperiri dar, tototdată, eram cam sfioasă şi chiar neliniştită. Ajunsesem aproape străină de bunica şi, afară de acestea, nu era ea cenzorul şi criticul vieţii noastre, ale tuturor, şi nu urmărea ea cu de-amănuntul drumul vieţii fiecăreia din nepoatele ei răspândite prin toate ţările Europei? Ştiam că mi se vor pune întrebări foarte iscoditoare şi că bunica va încerca, desigur, să afle toate despre mine, de aceea rânduise ca să fim amândouă singure, în timpul plimbării. La început, convorbirea fu cam lipsită de şir; amândouă eram sfioase; eu, prea de tot, căutam să mă arăt sub înfăţişarea mea cea mai bună şi nici nu prea îndrăzneam să mă port cu mica şi regala bătrânică, ca şi c-o adevărată bunică în carne şi oase. De fapt, mă întrebam mereu, ce putea ea oare înţelege din simţirile tinereşti sau măcar din cele mai obişnuite simţiri omeneşti; oare nu erau înăbuşite toate zbucuiumările ei de femeie, sub covârşitoarea măreţie a regalităţii? Totuşi, începu, încetul cu încetul, să se topească timiditatea noastră, şi mă pomenii răspunzând cu însufleţire la întrebările ei. Avea un fel drăgălaş de a se porni pe râs în clipa cea mai neaşteptată; şi râsul ei argintiu, plin de adevărată veselie, fu ca un pod aruncat peste prăpastia dintre noi.
____________________________________
Maria Regina României , Povestea vieţii mele (110)
