Acum trebuie să-mi readuc în minte acel ciudat tablou al vizitei mele la Segenhaus, lângă Neu Wied, locuinţa principesei-mame de Wied, unde regina, greu lovită şI nicidecum împăcată cu soarta, petrecu doi ani, s-ar putea zice de surghiun. Lui Ducky şI mie ni se spusese că era bolnavă de câtva timp şI că, astfel, nu va putea veni la nuntă la Sigmaringen; aceasta este singura lămurire ce ni se dădu. Ne duserăm la Segenhaus întovărăşite de mama. Zăpada începuse să cadă de timpuriu în acel an şI merserăm cu sania până la o ciudată căsuţă în inima pădurii, ceea ce era mijlocul cel mai potrivit de a ajunge în acea casă, atât de deosebită de toate cele ce le văzusem până atunci şI care era locuită de fiinţe asa de stranii şI de diferite de lumea cu care eram obişnuite. De fapt, acest mic episod e, în mintea mea, desprins de toate celelalte, ca o întâmplare ciudată, într-o lume necunoscută şI într-o atmosferă străină. Sania, cu vesel zvon de zurgălăi, se opri în faţa uşii de la intrare. În prag, sta o doamnă foarte bătrână, cu rochie neagră şI cu un văl alb pe cap. Dar nu semăna deloc cu alte doamne bătrâne. Fruntea ei era neasemănat de înaltă, sub care doi ochi adânciţi în orbite, cu pleoape grele, obosite, te priveau ca din mare depărtare. Atât de adânci erau orbitele, atât de înfundate, încât semănau, în mod displăcut, cu ale unui craniu. Era o făptură ce te făcea să tresari la prima vedere, dar în zâmbetul ei strălucea buna primire. Nu mai puţin ciudate erau fiinţele ce veneau după ea, femei de toate vârstele, dintre care nici una nu era cu totul teafără. S-ar fi părut că adunase sub acoperişul ei pe toţi surzii, şchiopii, orbii şI săracii cu duhul de care povesteşte Biblia.
Bătrâna doamnă sta printre ele, ca un fel de blajină vrăjitoare de la care aşteptau minuni. Dar se poate uşor închipui că noi, bieţi oameni ca toţi oamenii, ne simţirăm oarecum stânjenite.
Singurul bărbat în această adunare era un domn bătrân cu favoriţi, cu ochii tulburi, cu gura lăbărţată şI cinică, o făptură cu înfăţişare sinistră, cel puţin aşa ni se păru nouă, dar care întregea de minune ciudatul tablou.
Ologii, muţii şI orbii ne fură prezentaţi pe rând. Mai toţi erau rude sărace; se vedea că doamna bătrână avea o aplecare deosebită pentru oameni ca nelumea. Mai târziu, aflarăm că I se atribuia darul de a tămădui şI că, întotdeauna, casa ei era năpădită de bolnavi şI de ologi. Era bună şI vestită pentru milostenia ei.
Citește pe Antena3.ro