Martirii Unirii/Sânge pe graniţele României

Ioanu Irinii din satul Agriş n-a mai ajuns la Alba-Iulia. A murit la Teiuş, în împrejurări nu îndeajuns lămurite. Nu a fost singurul. Iosif Don din Curtici păstrează şi el amintirea unei grozăvii din copilărie. “Povesteau oamenii că în Curtici un ungur a împuşcat un român, Stan Ion parcă îl chema. De ce? Pentru că a fost contra.” A fost contra ce? De la ce s-au luat? Mintea lui de copil a reţinut esenţialul: un ungur a ucis un român.

Lecturând presa epocii ori scormonind prin amintirile oamenilor, se vede treaba că au mai fost şi alţii ca Ioanu Irinii sau Stan Ioan. În cărţile de istorie li s-a spus şi lor martiri ai Unirii. Ion Arion din Agriş a murit la 30 noiembrie, în ajunul Marii Adunări de la Alba-Iulia. Nu mai era război, dar nu era nici pace.

JAFURI ŞI OMORURI ÎN SATELE ROMĂNEŞTI
La începutul lui noiembrie, Imperiul Austro-Ungar intra în agonie. Peste tot domnea haosul. Aparatul administrativ şi poliţienesc se destrăma la rându-i. În Ardeal s-au format gărzi naţionale româneşti, dar şi maghiare, cu scopul de a menţine ordinea. La Curtici, Garda Naţională Română s-a încăierat cu maghiarii organizaţi de moşierii Friebeisz, din localitate, şi Purgly, din comuna vecină, Şofronea. Victimă a căzut plutonierul Stan Ion. “Ţinea fata în braţe când l-a împuşcat un ungur, Tudaş, care apoi a plecat în Ungaria, povesteşte Iosif Don. N-am auzit să fi păţit ceva. În retragere, ungurii au făcut dezastru prin satele româneşti.” Presa vremii susţine amintirile lui Iosif Don. “Ostaşii maghiari ai Regimentului 12 de honvezi, scrie ziarul Românul, au ajuns să fie spaima sătmărenilor. De groaza lor, mulţi intelectuali s-au refugiat. Ceea ce fac aceşti soldaţi ai republicii maghiare în comunele Borleşti şi Pomi întrece orice închipuire. De ameninţările lor s-a refugiat şi domnul Coriolan Ternovan, preot în Borleşti, căutându-şi scut cu întreaga familie la fraţii eliberaţi. Abia a părăsit satul şi adunătura de soldaţi s-a încartiruit în casa parohială. În curte s-au aranjat soldaţii. Odăile au luat altă înfăţişare. Au zdrobit mai multe mobile, pe masă l-au întins de acoperitoare steagul nostru ca să ne batjocorească sentimentele noastre româneşti. Toate, rând pe rând, se prăpădesc. Toate cărnurile din patru porci, unsoarea, grâul, vinul le-au mâncat. Acum e şirul vitelor şi porcilor. Deja au tăiat opt vite şi o scroafă cu purcei. Albiturile le vând la şvabi şi jidani pentru vin.”

STEGARUL SATULUI
Îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, reprezentanţii satului Agriş, în frunte cu stegarul Ion Arion, plecau spre Alba-Iulia. Cea mai apropiată gară era la Turda.

Au făcut pe jos cei 20 de kilometri ce despărţeau satul lor de linia ferată. În gara Turda s-au întâlnit cu alte grupuri de români veniţi din alte colţuri ale Ardealului. S-au îmbrăţişat, au încins o horă. La fel, şi la Câmpia Turzii. Acolo, trenul dinspre Turda s-a intersectat cu cel de la Cluj. Alte hore, ale cântece. Prin gări şi pe traseu, forţele militare maghiare au provocat tot felul de incidente. Circulau trenuri multe spre Alba-Iulia. În toate, puzderie de oameni. Funcţionarii căilor ferate făceau cu greu faţă fluxului de călători. Scenariul s-a repetat şi în Gara Teiuş. Călătorii au coborât pe peron, şi-au strâns mâinile cu localnicii, au cântat şi au jucat hora. Apoi s-au urcat înapoi în tren. Un glonţ l-a lovit în plin pe Ion Arion. A căzut în braţele tovarăşilor de călătorie. Ancheta ulterioară nu a stabilit nici un vinovat. Informaţi de moartea lui Ion Arion, fruntaşii Unirii l-au declarat martir al Marii Adunări Naţionale.

MASACRUL DE LA ARAD
La sfârşitul lui decembrie, generalul Henri Berthelot intra în Arad în fruntea trupelor franceze. Românii s-au bucurat să-l vadă, maghiarii nu prea. Cei dintâi i-au organizat o primire festivă. Au fost aduşi ţărani din satele vecine Aradului, pentru a lua parte la festivitate. Soldaţi din gărzile maghiare s-au infiltrat în mulţime şi au iscat dezordini. La sfârşitul ceremoniilor, i-au urmărit pe ţăranii care plecau în treaba lor. Bilanţul victimelor – 20 de morţi şi 40 de răniţi, după socoteala românilor. Doar cinci – după a ungurilor. Toţi câţi au fost au fost declaraţi “morţi ai naţiunii”.

“Berthelot a fost dus de români în triumf la Hotelul Crucea Albă, scrie ziarul Românul din Arad despre masacrul de la 29 decembrie, unde au avut loc recepţiile. Publicul se postează în ordine în faţa hotelului, stegarii – cu steagul românesc şi cu steagurile Antantei – se aşază la intrare, în două rânduri. În decursul recepţiilor, publicul cântă cântece naţionale şi aclamă pe Berthelot. Aduc un steag tricolor cu emblema Ungariei şi se îmbulzesc înaintea intrării de la Crucea Albă. Demonstrativ, încep să cânte, mai bine zis, să zbiere, cântece ungureşti. Românii cântă şi ei «Deşteaptă-te, române»! În timpul acesta se dau în vânt câteva împuşcături şi o parte a publicului intră în Hotelul Crucea Albă. Între acestea, recepţiile s-au sfârşit. Generalul Berthelot apare maiestuos şi liniştit, parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. A fost impunător. Românii îl aclamă, generalul urcă în automobil, maghiarii, cu steagul lor, înconjoară automobilul. Din mijlocul urletelor se desprind bine şuierăturile ungurilor din ferestrele şi de pe terasa cafenelei Varosi. Aceasta a fost muzica pe care şi-a luat adio generalul. Plecând automobilul lui Berthelot, o parte din ceata ungurilor a luat-o pe Strada Deak Ferenc, în frunte cu steagul, spre casa domnului Ştefan Cicio Pop. Ţăranii pleacă cu steagurile româneşti, în rând de patru, în perfectă ordine spre motor, care avea să-i ducă în satele din jur, de unde veniseră cu sufletele avântate. Trecuseră de Biserica Minoriţilor, când ceata de unguri ce rămăsese în faţa Hotelului Crucea Albă – ceată la care se mai alăturase adunătură din toate părţile, se ia după ei. Dinspre monumentul Sfintei Treimi venea chiar o grupă de soldaţi şi poliţişti, toţi înarmaţi. Grupa aceasta înarmată se pune în frunte şi cu puteri unite se năpusteşte asupra ţăranilor care mergeau liniştiţi. Deodată se aud nişte împuşcături şi gloanţele venite din puştile de la spate pătrund în carne vie. Şubele se roşesc de sânge şi un ţăran cade mort în faţa cafenelei Central. În acelaşi timp, din Strada Salac năvăleşte o altă grupă de soldaţi unguri şi cu un steag unguresc le ţin românilor calea. Înainte nu puteau merge, din urmă veneau mereu gloanţe. Au luat-o răsfiraţi, unii în stânga, alţii în dreapta. Poliţiştii şi soldaţii unguri, postaţi în faţa cafenelei Central, pe celălalt trotuar, puşcau de după trăsuri, arbori, stâlpi şi de sub porţi asupra celor care-şi căutau scut în cafeneaua Central ori spre Strada Salac. S-a puşcat chiar şi din balcoane şi fereşti. Ferestrele cafenelei Central încă poartă urmele acestor puşcături. Ceilalţi bieţi români, care au apucat-o pe străzile ce duc spre parcul de la ţărmul Mureşului, au fost puşcaţi de la spate de soldaţi şi poliţişti ieşiţi la repezeală din casa oraşului. Martori oculari au fixat toate acestea şi ei au declarat, cuvânt cu cuvânt: «Puşcau după bieţii
români ca după iepuri.»“

“Deodată se aud nişte împuşcături şi gloanţele venite din puştile de la spate pătrund în carne vie. Şubele se roşesc de sânge şi un ţăran cade mort în faţa cafenelei Central. Ceilalţi bieţi români, care au apucat-o pe străzile ce duc spre parcul de la ţărmul Mureşului, au fost puşcaţi de la spate de soldaţi şi poliţişti ieşiţi la repezeală din casa oraşului”
ziarul Românul din Arad

 

Banatul – o istorie aparte

România intrase în război condiţionând cu apartenenţa Banatului, ne spune Vasile Dudaş, cercetător ştiinţific la Muzeul Banatul din Timişoara. Consecinţă a armistiţiului încheiat la Belgrad între Antantă şi guvernul ungar, la 17 noiembrie 1918, trupele sârbeşti au intrat în Timişoara. Trupele maghiare urmau să se retragă, dar administraţia să rămână până după Conferinţa de pace. Armata sârbească s-a comportat însă ca o armată de ocupaţie şi până în august 1919, când a părăsit teritoriul, s-au petrecut dese incidente. Mulţi români au fost arestaţi şi deportaţi. Pentru că se prefigura un conflict militar între români şi sârbi, au intervenit trupele misiunii franceze conduse de generalul Berthelot. Cu forţa ocupantului, sârbii au luat cu ei toate  arhivele şi obiectele de patrimoniu “în legătură cu sârbii”. În Iugoslavia au fost transferate şi arhivele Inspectoratului cadastral din Timişoara şi Inspectoratului minier din Oraviţa. Documentele şi bunurile luate atunci n-au fost recuperate decât parţial.

N-au fost singurele conflicte cu vecinii de graniţe. Incidente semnalează ziarul Românul din Arad, în ianuarie 1919, şi la graniţa de nord a ţării. Armata Română a somat trupele ucrainene să părăsească Sighetul Marmaţiei, deoarece intraseră fără ştirea şi încuviinţarea Antantei.