"Mi s-a părut de la început că era ceva necurat cu insulina"

Deşi mărturiseşte că şi-a dorit dispariţia lui Ceauşescu, generalul Andrei Kemenici a refuzat să intre în completul de judecată. În ciuda insistentelor sugestii venite de la Bucureşti de a-i lichida "accidental" pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, generalul Kemenici nu a vrut să-şi asume răspunderea morţii lor. După 20 de ani de la evenimentele de atunci este convins că vestitele fiole cu insulină conţineau otravă.

Jurnalul Naţional: La un moment dat, după evenimentele de atunci, spuneaţi că Stănculescu e duşmanul dvs...
Andrei Kemenici: Pentru că nu i-a convenit că am zis că s-a făcut o crimă cu Ceauşescu acolo. Militaru m-a întrebat odată dacă Ceauşescu n-a încercat să fugă. "Păi, cum să fugă?!" "Păi, ca să termini cu ei..." Înţelegeţi?! Toţi voiau să termine cu ei, dar să mă murdărească pe mine de sânge. Stănculescu a greşit pentru că a făcut ce a făcut ca să se pună bine cu Revoluţia, să spele ce făcuse la Timişoara. A făcut exces de zel în execuţie, fără a le da posibilitatea la recurs. Eu cred şi acum că unii dintre cei care au participat la proces, din ce am vorbit atunci, chiar Gică Popa, nu au ştiut că nu va urma recurs şi că îi vor executa. Apoi m-a deranjat şi cum s-a purtat Stănculescu faţă de mine. Nici n-a dat mâna cu mine. A venit şi a făcut ce a vrut în cazarma mea, când eu eram comandant. Scrie în regulament, "comandantul e suveran". Ce suveran eram eu când a venit în biroul meu şi a zis "aici vom organiza vizita medicală"?!


SĂ ŞTII CĂ ĂSTA E MINISTRUL TĂU!
Pentru cine aveţi acum mai multe resentimente, faţă de Stănculescu care v-a detronat din rolul de suveran, sau faţă de Voinea care v-a acuzat de omor?
Amândoi au lucrat mână în mână. Voinea a fost un executant docil al ordinelor lui Constantinescu, Stănculescu şi al nu ştiu mai cui ca să-mi închidă gura. Mi-a recunoscut Voinea anul trecut că nu a văzut dosarul meu, nu l-a deschis, şi m-a trimis în proces. Prin '97 m-a pus dracu' şi i-am acuzat pe unii că sunt criminali, că l-au omorât pe Ceauşescu ilegal, nu pentru ce a făcut, ci pentru ce n-a făcut.


Iulian Stoica, cel care stătea de pază la uşa camerei în care se aflau soţii Ceauşescu, spune într-un interviu că au fost patru tentative de asasinat la adresa lor.
Nu a fost nici un moment de acest fel. Nu e adevărat. Nici ceea ce a declarat el, că Ceauşescu  i-a promis gradul de general sau de ministru al Apărării. Păi, Ceauşescu să facă troc cu el!? De ce n-a făcut-o cu Ţecu, cu Mareş, locţiitorii mei, sau cu mine? Am mai auzit că a spus că i-ar fi promis şi bani, 1 milion de dolari. Păi de unde să-i dea Ceauşescu lui bani, că n-avea în buzunar nici 100 de dolari. A murit mai sărac ca noi. În holul acela, unde era ca­mera în care au stat ei, nu a intrat nici pasărea. Nu aveau acces decât opt cadre. E adevărat că s-a creat o atmosferă proastă între mine şi aceştia, pentru că le-am dat nişte ordine exprese şi cred că s-au simţit jigniţi. Dar nu puteam, de exemplu, să-i dau voie lui Stoica sau lui Paisie să vorbească la telefon pentru că s-ar fi aflat de prezenţa lui Ceauşescu acolo şi nu îmi puteam permite asta. Nici ginerele meu, care era în cazarmă, nu a ştiut nimic din ce s-a întâmplat în cele patru zile. Nu mă iartă toată viaţa. Dar cei doi nu au fost niciodată în pericol, din acest punct de vedere. Se aflau în interiorul a patru centuri de siguranţă formate din soldaţi, transportoare şi tancuri.

Ce vă amintiţi din discuţiile cu Ceauşescu?
Îmi spunea: "Colonele, fii atent. Moldova o iau ruşii, Transilvania o iau ungurii, Banatul îl ia Iugoslavia, Dobrogea o iau bulgarii. România va fi numai Muntenia de odinioară. Âsta e planul americanilor şi al ruşilor, la care i-au atras şi pe unguri". El nu a crezut niciodată că poporul nu-l mai vrea. A crezut că el este mai mult decât divin şi că el este singura "cale" pe care trebuie s-o urmeze românii. Asta cu gradele promise unora a ieşit la suprafaţă, pentru că au fost unii care au făcut Revoluţia şi au vrut ca Revoluţia să le plătească lor. Ceauşescu nu a promis nimănui nimic.
LUI MAREŞ I-AM SPUS SĂ TRAGĂ ÎN EL ŞI LUI ŢECU ÎN EA
Se spune că a fost agresat în unitate.
În ziua de 24 se striga pe stradă: "Ole, ole, Ceauşescu nu mai e". Atunci el a vrut să scoată pătura din geam să strige că e acolo. În cameră cu el a fost tot timpul maiorul Boboc Ioan. Boboc i-a spus prima dată că nu e voie, că dacă îl văd revoluţionarii ne omoară pe toţi, apoi l-a tras de la geam şi în momentul acela s-a lovit cu capul de masă. Elena a început să ţipe şi să strige să vină comandantul. Când m-am dus, ea mi-a spus că maiorul l-a bruscat şi că a sărit la el. L-am scos pe Boboc afară, mi-a explicat ce s-a întâmplat, şi l-am băgat înăuntru pe Iulian Stoica, cam o oră. Au apărut după '90 diverşi indivizi care şi-au dat aere că ştiu şi ei ceva despre ce s-a întâmplat şi au zis că Ceauşescu a fost bătut la Târgovişte. Păi eu acceptam aşa ceva? Noi ne-am purtat cu el omeneşte.


Aţi dat vreodată ordin să îi împuşte?
Da, de mai multe ori. Lui Mareş i-am spus să tragă în el şi lui Ţecu în ea, dacă suntem în pericol de a muri sau dacă se încerca ca ei să fie salvaţi. Au început să tremure când au auzit ordinul şi le-am explicat că dacă ei scapă, noi suntem primii care vor fi morţi. "Acum e care pe care!", le-am zis. Şi în ultima noapte, când erau în tanchetă, am dat un astfel de ordin. Înaintea lor era alt transportor, în spate eram eu cu alt transportor blindat. Antemergătorul trebuia să meargă în poziţie, în locul stabilit. Le-am spus: "Dacă ăsta din spate încearcă să iasă de pe poziţie, să vă depăşească, intraţi în el". Eu eram în spate cu "AG-ul", care perfo­rează blindajul. Într-un fel, le dau şi lor dreptate, că am dat ordine de o mare gravitate, dar nu puteam altfel. Eram pregătiţi să distrugem transportorul dacă încercau să fugă. Dar dacă voiam să-l omor, îl scoteam afară pe poartă, era suficient, şi nu luam astfel de măsuri. Dar eu primisem ordin de la Bucureşti, răspundeam cu capu' de ei.


Ordinul de a-i muta prin unitate cine l-a dat?
Eu l-am dat.


Nu vi l-a dat Stănculescu?
Nu. Eu l-am dat, pentru că mi-era frică. Nu voiam să-i ţin într-un loc descoperit, să nu fie omorâţi. În noaptea de 22 ne-am gândit la asta şi tot atunci a fost singura dată când i-am mutat. Apoi nu i-am mai dus, de frică să nu se producă incidente în care să fie implicaţi.


Au fost în transportor şi în noaptea de 24 spre 25.
Da, dar atunci ne pregăteam să-i ducem la Bucureşti. În sinea mea mă hotărâsem. În noaptea de 22 spre 23 primisem ameninţări că vin trupe speciale, că distrug cazarma, s-a tras asupra noastră şi nu mai credeam că pot să mai rezist acolo.
Aţi dormit în vreuna din cele trei nopţi?
N-am dormit niciodată, poate doar să fi aţipit cu capul pe masă, dar niciodată nu m-am aşezat în pat. Nici n-am îndrăznit să mă gândesc la asta. Îmi construisem şi un băţ ascuţit pe care îl ţineam sub bărbie, să mă împungă ca să nu adorm. Mai făceam schimb cu Dinu şi cu Ţecu. Eram trei persoane la un singur pat, care a rămas nefolosit în toată această perioadă.


În momentele acelea, când nimeni nu ştia nimic sigur şi situaţia se putea întoarce de pe o faţă pe cealaltă, ce gânduri aveaţi?
Ştiam ce se întâmplase în ţară, am văzut toată lumea aceea adunată în Bucureşti, era clar pentru oricine că el nu se mai poate întoarce. Patru zile şi trei nopţi m-am rugat însă să vină să mi-i ia de pe cap. Într-un final m-am gândit la o strategie: le-am spus că sunt bolnavi, că nu rezistă şi să vină să-i ia neapărat. Au zis că-mi trimit medicamente. Şi acum cred că a fost otravă. Am vorbit cu generalul Stănculescu şi a zis că nu el le-a trimis, că nu ştie concret persoana.


În cartea lui Viorel Domenico spuneaţi că Stănculescu v-a confirmat trimiterea plicului. Deci cum e?
El ştia că medicamentele s-au trimis, dar nu ştia persoana. Eu l-am întrebat cine a scris biletul din plicul cu medicamente, că nu era nici ştampilat, nici semnat şi a zis că nu ştie. Âsta e adevărul pur. El ştia de medicamente pentru că i-am spus seara că e bolnav şi vreau să-l aduc la Bucureşti. Ca să mă oprească mi-au trimis aceste medicamente. Dar atunci când le-am primit, noaptea, nu fusesem anunţat înainte. Ulterior am vorbit cu Stănculescu, care m-a întrebat de ce nu i-am făcut injecţiile cu insulină. Mi s-a părut de la început că era ceva necurat cu ele.


Nu aţi cerut să vă trimită medicamentele?
Nici vorbă. A fost o strategie să vină să mi-i ia. Asta îmi mai trebuia, să fiu şi spital. Nici nu mă gândeam să-l tratez eu aici. Seara, după o şedinţă cu locţiitorii, luasem hotărârea să îl duc la Bucureşti, cu orice risc. L-am întrebat pe Stănculescu, mi-a spus să nu mă duc, să aştept ordine. I-am zis că nu mai pot să-l ţin, că e şi bolnav. Nu mai rezistam eu. Dar am organizat o coloană de marş, urma să plecăm în cursul nopţii, cel mai târziu dimineaţă, spre Bucureşti. I-am dus într-un transportor din dispozitivul de luptă, aşteptând aprobarea să plec cu ei. Fără aprobare era exclusă deplasarea, pentru că în armată nu se execută nimic fără ordin sau aprobare. Planul era să fac coloana de luptă şi cele trei transportoare să intre în secret în coloană, ca nimeni să nu ştie ce avem noi acolo. Soldaţilor le-am spus că avem drapelul de luptă.


Asta era în noaptea de 24 spre 25.
Da. Pe la 3:30 sunt chemat în cazarmă de ofiţerul de serviciu care îmi aduce la cunoştinţă că un colonel, Gheorghe Ştefan, de la minister, e la poartă. L-am primit, mi-a dat un plic mare. Mi-a zis să-l desfac după ce pleacă el, că nu are voie să vadă ce e înăuntru şi să-i semnez de primire. Am semnat, am pus ştampila şi a plecat. După aceea m-am gândit că ar putea fi ceva periculos acolo. L-am chemat pe Ţecu, mai era şi un maior Costea, am pipăit plicul şi am hotărât să-l desfacem. Înăuntru mai erau două plicuri, unul cu medicamente şi unul mai mic. În cel mic era un bilet nesemnat, neştampilat, scris cu litere de tipar: "CÂND A PLECAT A UI­TAT SĂ-ŞI IA MEDICAMENTELE. DACĂ NU LE FO­LOSEŞTE IMEDIAT ESTE ÎN PERICOL SÂ IN­TRE ÎN COMĂ. I LE PREDAI (PLICUL) PERSONAL".

Am ţinut acest plic 18 ani şi l-am dus apoi la Institutul Revoluţei Române. Stănculescu mi-a spus că nu ştie cine a trimis medicamentele, să fac cum cred de cuviinţă, dar să am grijă de el, că răspund cu capul. I-am repetat că vreau să vin la Bucureşti. Pe la 5 dimineaţa mi-a dat telefon că vine el să-i ia, pe la 9:00. Nici nu m-am mai dus în dispozitivul de luptă unde era Ceauşescu, am dat ordin să-i scoată de-acolo, să-i aducă în cameră să se încălzească. Se face 9:00, 9:30 şi nu venea nimeni. I-am dus înapoi în transportor. Dau telefon, nu-l găsesc pe Stănculescu, îl sun pe Guşă, care mă întreabă: "Ce colete?". Era şeful Marelui Stat Major şi nu ştia nimic. "Vorbeşte cu Stănculescu", mi-a zis. Dau telefon la comandantul Aviaţiei Militare, generalul Rus: "Am o înţelegere cu Stănculescu, să vină cu două elicoptere". Mi-a spus că nu zboară nimic, că e interdicţie totală de zbor. Înainte vorbisem şi cu generalul Mocanu, comandantul Apărării Antiaeriene a ţării (CAAT). Mi-a spus la fel, că nu zboară nimic. De trei ori am încărcat rachetele şi tunurile. Am încărcat şi am descărcat! M-am gândit că vin şi mă omoară. Atunci când am vorbit cu Stănculescu stabilisem un semn de recunoaştere.


Eşarfa galbenă.
Da.
Cum a continuat povestea cu medicamentele?
Când i-am adus în cameră să se încălzească, în cele câteva ore, i-am spus lui Ceauşescu de ele, să văd ce zice... Pe de-o parte voiam să nu i le fac, pe de altă parte i le-am dat. Nu mai ştiu cum i-am zis... "Tovarăşu' Ceauşescu - foloseam toate expresiile numai să nu-i zic comandant, că atunci zicea că el comandă, - uitaţi-vă medicamentele." S-a uitat la ele cu atenţie şi a zis că astea sunt, dar că se simte bine şi o să i le facă medicul de la Bucureşti. Îi spusesem că plecăm la Bucureşti. Le-a luat şi i le-a dat ei. Se vede şi pe caseta de la proces că ea învârtea permanent acest plic. Eu nu am fost în sală decât de trei ori, să-i spun lui Stănculescu să se grăbească cu procesul, pentru că mă suna ge­neralul Militaru de la Bucureşti, care zicea să termine mai repede. După ce s-a dat sentinţa
i-au legat soldaţii. Atunci, colonelul Ştefan, cel care adusese medicamentele la poartă noaptea, le-a luat şi a fugit cu ele la elicopter.


Colonelul Ştefan când se întorsese în unitate?
Îl luase Stănculescu, venise cu el cu elicop­terul. generalul a dat telefon la Statul Major şi la contraspionaj, unde era un contraamiral Dinu, care susţine că el le-a trimis. Acum mă întreb ce căuta ăsta de la contraspionaj să trimită el medicamente? A declarat ulterior că le-a trimis pentru că le-a şi recuperat atunci, altfel n-ar fi spus acum. Acest Dinu spune că a venit Stănculescu şi a întrebat care a fost ofiţerul care a dus plicul la Târgovişte şi să-l trimită la el la ordin, la Bucureşti. Şi l-a luat cu el aici. De ce!? Am aflat că acest Gheorghe Ştefan, care a adus medicamentele, a ajuns apoi general. Rolul lui aici ăsta a fost, să le recupereze. Nici nu a văzut execuţia, după proces a luat plicul şi s-a dus direct la elicopter.


Şi, după 15 ani, domnul Dinu de la contraspionaj dă acele fiole la Institutul Revoluţiei. De ce le-a ţinut atât timp? Fiindcă atunci erau altele!
Şi vă mai spun ceva. Nu veneau ei aici în ziua de Crăciun să-l ia pe Ceauşescu, dacă nu spuneam că plec cu el la Bucureşti. Nu voiau să-l ia de aici. Toţi voiau să se întâmple ceva ca să se spele pe mâini şi să nu aibă răspunderea, cum o au acum. De ce nu se analizează cât de legal s-au desfăşurat aceste fapte pe care, repet, le consider ilegale?


DOAMNE, IARTĂ-MĂ PENTRU CE AM FĂCUT!
Dvs. vă doreaţi exact lucrul care s-a întâmplat. Moartea lor, în urma unui proces. De ce aţi criticat ulterior sentinţa?
Nu am criticat sentinţa, ci execuţia, ceea ce e cu totul altceva. Trebuia să aibă dreptul la recurs. Nu e mare lucru, dar, din punct de vedere moral, această democraţie a început cu un act stalinist. Gică Popa nu a văzut execuţia, nici nu ştia că s-a făcut şi, când i-am spus că i-au executat, şi-a făcut cruce şi a zis: "Doamne, iartă-mă pentru ce am făcut!". Şi-a pus cascheta înapoi şi a mai spus: "Totuşi, şi-au meritat soarta". Cred că Popa şi Nistor, care erau jurişti, n-au crezut sau n-au ştiut că această sentinţă se va executa acolo, după prima judecată de fond. Am fost bulversaţi toţi. E adevărat că mi-am dorit această sentinţă, întrucât era prevăzută în Codul Penal al lui Ceauşescu.


Aţi fi făcut acelaşi lucru pe care l-au făcut şi ei.
Stănculescu mi-a spus şi mie şi locţiitorilor mei să intrăm în complet, dar am refuzat. Ştiam finalul. N-am vrut să ne asumăm răspunderea morţii lor fără judecarea recursului legal. Am fi semnat însă şi noi sentinţa. Era un amestec de responsabilitate, de credinţă şi de moralitate.


De ce credeţi că s-a sinucis Gică Popa?
Completul s-a adunat în hol, eram şi eu cu locţiitorii mei, şi li s-a spus aşa: "cei pe care trebuie să-i judecaţi sunt Nicolae şi Elena Ceauşescu". Vă spun că au înlemnit. Şi Voican Voiculescu a spus: "Să nu aveţi nici o milă, să-i judecaţi ca pe nişte trădători, ca pe nişte criminali, să le daţi ceea ce merită. Aveţi timp 15 minute să vă faceţi treaba, după care va începe procesul". Tremurau toţi, asta mă duce cu gândul că ei n-au ştiut pe cine vor judeca. Gică Popa s-a sinucis de frica răspunderii morale pe care a avut-o faţă de nelegalitatea acestui proces. El a fost omul care a înţeles răspunderea. El nu a fost preşedintele completului de judecată. Nu a aşteptat să spună procurorul şi apărătorii ce au de spus. Şi el a fost tot procuror. Şi-a dat seama că a fost principalul vinovat în desfăşurarea judecăţii fără probe şi martori care să susţină vinovăţia inculpaţilor.


Care sunt lucrurile pe care nu le-aţi spus?
Sunt lucruri care ţin de jurământul militar, lucruri cu care e posibil să plecăm la cele veşnice. Sunt chestiuni ce depăşesc problemele care se pot spune în presă, dar care nu afectează ceea ce am discutat până acum. Vă dau un exemplu. Când am dat telefon să văd dacă vin elicopterele, un domn mare de-acolo mi-a spus: "Băi, nu mai vine nimeni, rezolvă tu problema!". Dar ce mai contează acum, când toţi gândeam că el trebuie să dispară? Moartea lor a salvat, cred eu, multe alte vieţi şi a evitat alte distrugeri de bunuri materiale.


Important era cum dispăreau.
Exact. Altă persoană importantă m-a întrebat: "N-au încercat să fugă ca să scapi şi tu de ei? Tu trebuie să faci ce vrea poporul român". Cam aşa mi se spunea, că eu sunt unealta poporului român şi că trebuie să fac dreptate. Păi, aşa se face dreptate!? Regret pentru că mă gândesc acum că poate aş fi putut să influenţez în vreun fel soarta lor.


În ce sens?
Să nu fie ucişi acolo.


Dar vă doreaţi asta.
Da, dar nu acolo. Nu în curtea mea. Eu aveam 27 de ani în această unitate. O faptă ca asta, chiar pe bună dreptate făcută, parcă n-ai vrea s-o faci tu, s-o facă altcineva. Aşa suntem noi, mai mici, din punctul de vedere al conştiinţei. De-asta voiam să-i duc şi la Bucureşti, să scap de ei şi să mă spăl pe mâini. Cei de la Bucureşti aveau puterea de decizie. Eu nu puteam avea puterea de viaţă şi de moarte asupra acestor oameni.
REVOLUŢIA A FOST SPRIJINITĂ DE AMERICANI, DE RUŞI ŞI DE UNGURI
Ce s-a întâmplat după execuţie în unitate?
În noaptea de 25 au sunat telefoanele cu ameninţări: "Crăciunul a fost al vostru, Anul Nou va fi al nostru" sau "Nici o casă fără mort pe masă". N-am păzit cazarma în zilele cât au fost ei aici cum am păzit-o după aia. Când mi-am dat seama că nu vom fi atacaţi  din exterior, am făcut reorganizare şi am dublat paza, am improvizat nişte reflectoare, am pus santinele la alimente...
Credeam că Ceauşescu are fanatici care se vor răzbuna pe noi pentru faptele noastre. Presiunea era mai mare, pentru că trăisem drama morţii lor, pentru că ştiam că sentinţa nu fost corectă. Ar fi trebuit să fim satisfăcuţi că ne-am făcut datoria faţă de poporul român, că ne-am îndeplinit misiunea şi l-am predat conducătorilor Revoluţiei - asta am văzut noi în cei care au venit cu banderole pe mână. Ne aşteptam să fim elogiaţi şi, în loc, primeam ameninţări. Unele s-ar putea să fi venit chiar din cadrul unităţii. Am fost în alertă până prin luna martie.


Cu ce întrebări aţi rămas după 20 de ani?
Sunt prea multe. Prima este că nu am fost lămurit cum s-a luat această decizie. Stănculescu, Măgureanu şi Voican au venit cu ideea de a-i termina aici. Ei au ştiut de la început. Apoi, mă întreb cum a fost posibil ca atunci, la venirea lor, să se încalce atât de grosolan legile ţării, şi mă refer aici la regimul de zbor care e valabil nu numai la noi, ci oriunde.

Stănculescu a zburat fără aprobare, nu a spus nici comandantului Aviaţiei, nici la CAAT, ba mai mult, i-a indus în eroare, a zburat la mică înălţime, întâi spre Ploieşti, după care spre Târgovişte. Puteau să fie foarte uşor doborâţi. Cum de au ajuns până aici? Apoi, teroriştii... să nu prinzi nici unul?!.

Cât de nepregătiţi am fi fost, putea cineva să prindă sau să vadă măcar unul. Ori ei au fost foarte puţini şi bine pregătiţi, ori noi o armată prea prost instruită, antrenată la agricultură.

Eu vă spun un lucru pe care-l ştiu de la Ceauşescu: Revoluţia a fost sprijinită de americani, de ruşi şi de unguri în mod efectiv. Nu spun că au făcut-o ei, dar au contribuit, au iniţiat-o şi au ajutat să se întâmple.
Dacă noi nu îl arestam aici, puteam să ne trezim cu trupe peste noi. Am auzit că se concentraseră divizii îndreptate spre noi la frontiere, în Republica Moldova şi Ungaria, să vină să ne ajute.

Mândria mea şi a militarilor de aici e că l-am capturat pe Ceauşescu, iar ce s-a întâmplat cu el după proces nu ne priveşte. Altfel o făceau ăia, veneau ei.