Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Gheorghe şi Liliana Mateescu locuiau, înainte de 1989, în Câmpulung, judeţul Argeş. Liliana era şefă de tură la întreprinderea de fibre "Melana", iar Gheorghe era revizor într-o secţie a uzinei ARO.
"Noi, fiind şefi pe unde lucram, o duceam ceva mai bine pe vremea lui Ceauşescu. Adică aveam acces la mai multe lucruri...", povesteşte Liliana Mateescu. "De Paşti, nu aveai de unde să cumperi miel din Alimentara. Noi, şi eu şi soţul meu, primeam miei de la subalternii noştri care locuiau pe la Rucăr. Acolo, cei care aveau turme nu fuseseră obligaţi să intre la colectiv, dar erau forţaţi să dea cotă la stat din tot ce produceau - carne, lapte, brânză, lână... Lor le rămânea numai pentru consumul propriu. Oamenii ăştia, de la Rucăr, nu ştiu cum făceau, dar reuşeau să ascundă, în preajma Paştilor, câte un miel, doi, pe care îi sacrificau pentru câte cineva. Îi omorau undeva în beciurile caselor, noaptea, ca să nu-i ştie nimeni. Şi dădeau câte o pulpă şi la miliţianul din comună, să închidă ochii.
Noi mergeam cu maşina când ne spuneau ei, până la Rucăr, la ei acasă, şi acolo ne băgau mielul în portbagaj. De cele mai multe ori îl plăteam, chiar dacă erau subalternii noştri. Mai erau ocazii în care nu ne cereau bani, dar la serviciu, de exemplu, trebuia să mai închidem ochii în schimb la ce mai luau şi ei din întreprindere, sau să le facem rost de alte lucruri, la care ei nu aveau acces. Sora mea era de meserie cofetar şi una din fetele de la serviciu, care îmi mai dădea miel pentru Paşti, nu mi-a luat niciodată bani pe el, dar când a venit nunta fetei ei, soră-mea a trebuit să-i facă prăjiturile şi tortul de nuntă fără bani", îşi aminteşte Liliana.
"Frica cea mare o aveam pe drumul de întoarcere acasă. Vă daţi seama că eram cu un miel sau doi în portbagajul maşinii şi Miliţia putea să te oprească oricând. Am păţit-o odată, m-a oprit unul, Pădureanu, pe care îl cunoşteam, că-i mai dădeam piese pentru maşină. Şi m-a văzut că m-am schimbat la faţă. S-a uitat aşa la mine şi până la urmă i-am zis: «Hai, nene, lasă-mă, că am şi eu un mieluţ pentru copii!». Zice: «Bine, nea Gigi, da' deseară vii şi pe la mine cu o pulpă». Şi i-am dus, ce era să fac?", zice şi Gheorghe Mateescu.
Cornel Genu locuieşte într-o comună de lângă Breaza, judeţul Prahova. Îşi aminteşte că, înainte de 1989, n-a avut niciodată pe masă carne de miel. "Cei cu turme, care nu le dăduseră la colectivă, erau supravegheaţi foarte strict. N-aveai nici o şansă să ascunzi ceva de «ăia». Ei ştiau clar câte oi ai, câte sunt gestante, nu puteai s-o dai la întors. Se făcea recensământul animalelor şi n-aveai nici o şansă să scapi dacă făceai vreo prostie. N-aveai cum să le zici - «stai, că aia n-a fost gestantă». Dacă aveai oaie, trebuia să rămână gestantă! Aşa că ne mulţumeam cu ce mai aveam şi noi prin bătătură - o găină, o raţă...", povesteşte bărbatul.
