Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
17 aprilie 1987, Sibiu-Avrig-Făgăraş-Codlea-Prejmer-Breaza
Plecăm dimineaţa, la ora 10, din Sibiu, înapoi spre Prejmer. În Avrig, exact în dreptul casei lui Gheorghe Lazăr, ni se rupe un nit de la ambreiaj şi rămânem în pană. Până să înceapă Gică, şoferul, să identifice şi să remedieze defecţiunea, eu şi A.P. stăm pe marginea drumului, convinşi că se putea întâmpla o şi mai mare nenorocire decât ruperea unui nit. Oamenii trec strada cu tot felul de treburi. Îşi scot pălăria în faţa poetului, îi întind mâna şi-l întreabă de sănătate şi activitate. Unii vin după câte un autograf, cu un pix procurat la nimereală, de printr-un buzunar norocos de concitadin.
Ei îşi văd de drum, abătuţi şi obosiţi, iar când ajung în dreptul lui A.P., articulează scurt "Sănătate, nea Adriane!” ori "Să trăiţi, dom’ Păunescu!”, de parcă dintotdeauna acest om stă în Avrig, pe drumul în pantă de lângă fosta casă a lui Gheorghe Lazăr. E o transpunere în realitate a speranţei artistice supreme, regăsite şi în titlul cărţii "Locuri comune”, să devii o componentă naturală în peisajul cultural şi social. Unii dintre trecători încep fraza de parcă ar continua o discuţie abia întreruptă: Ce mai e prin Bucureşti? De ce au dat foc la Arcul de Triumf de la Expoziţie? De ce nu mai există revista, Cenaclul şi Radiocenaclul "Flacăra”? Ce şanse avem pentru calificarea la Europene? De ce se minte atât în agricultură? Mai vindecă Valeriu Popa boli incurabile? Când apare următoarea carte şi de ce tirajul la cele vechi a fost atât de mic? De ce şi-a lăsat barbă? De ce şi-a tăiat barba? Ce facem cu Televiziunea română, că e tot mai proastă? Când o să se termine cu abuzul echipelor Steaua şi Dinamo, care au transformat campionatul naţional de fotbal într-un bâlci cu doi măscărici?
Nu sunt numai trecători pedeştri. În panta din Avrig opresc maşini din care coboară oameni. În esenţă, în această atitudine a oamenilor se simte frumuseţea rădăcinii care trăieşte, după retezarea copacului.
O femeie se apropie şi îl invită pe A.P. la o cafea, în casa de după colţ, clădirea Farmaciei, unde lucrează dânsa. Nu bem cafea. Ne ferim de orice tentaţie toxică. Găsim extract chinezesc din "Rădăcina vieţii” (Ginseng). Luăm câte două pastile fiecare. În farmacie intră câteva femei. Una dintre ele spune că îi urmăreşte activitatea lui A.P. încă de pe vremea debutului, când a fost scrisă poezia de licean "Baladă de băiat blond”. Necunoscuta citează: "Nu prea mult, nu prea departe...” Farmacista şi sora ei îl roagă pe A.P. să intre, pentru câteva clipe, într-o încăpere alăturată, unde mama lor este bolnavă, trăindu-şi ultimele clipe.
A.P. refuză. Nu suportă să se afle lângă un muribund şi la înmormântarea unui bun prieten. "E ultimul cadou pe care i-l putem face”, încearcă femeile. A.P. intră în cameră şi se întâmplă minunea: femeia muribundă, ce avea deja aprinse la cap lumânările, lângă Biblie şi Psaltire, se ridică în capul oaselor, se luminează la faţă, spunând: "Domnule Păunescu, ce bine îmi pare că vă văd, eu vă iubesc atât de mult... Sunt fericită că am apucat să vă cunosc. Pot, de acum, să mor liniştită. Chiar vreau să mor azi, de prohod, că îmi sunt cerurile deschise şi ajung uşor acolo”.
Bătrâna nu se lasă. Vrea să se ridice de tot din pat. Mai întâi în coate, care-i tot alunecă pe aşternut, apoi e gata să se dea jos. Fiicele o opresc din elan, dar femeia bolnavă e hotărâtă să vorbească şi să asculte, verticală, o poezie a lui A.P. Începe chiar să râdă. A.P. nu ştie ce să creadă. Bătrâna ne recită o poezie, scrisă în urmă cu multe zeci de ani de bărbatul ei, înainte de a muri. Puţin jenate, fiicele îi spun: "Mămică, lasă, nu te mai obosi şi matale şi nu-l obosi şi pe domnul Păunescu, e şi aşa ostenit, stai liniştită, nu mai recita”. Dar muribunda e prea vioaie ca să cedeze. Le spune cuvinte mustrătoare fetelor prea îndrăzneţe: "Tăceţi, lăsaţi-mă să-i spun ce am de spus, că vă dau cu Psaltirea în cap!”
Între timp, ambreiajul s-a reparat, dar a trebuit să oprim, pentru altă defecţiune la saboţi. Următoarea escală, la Făgăraş, în casa unchiului Mitu Păunescu, se lasă cu câteva şuturi la poartă, pe care ni le solicită vărul meu de 11 ani, Mihai Finescu, mare iubitor de sport. Ne strângem cu toţii, şi tanti Tori, şi Alina (sora lui Mihai), şi verişoara primară a lui A.P., Marilena, fiica unchiului Mitu. Lipseşte numai Paul Finescu. În 1984 a greşit drumul spre casă, din Libia, şi a ajuns în America. Toată casa aşteaptă un telefon de peste Ocean.
Înnoptăm la Breaza, după alte escale, la Codlea (la prietenul Ion Mânzală) şi Prejmer (invitaţi de domnii Toma şi Păstârnac). Un loc aparte, la toate mesele, îl are şoferul. De altfel, la noi funcţionează o lege, şi anume că oamenii care ne sunt aproape şi, uneori, lucrează pentru noi trebuie să nu sufere niciodată de foame şi de sete. Ceea ce a transformat casa noastră într-o adevărată cantină, zilnic.
