Mirosuri grele în buricul Capitalei

PE MOŞILOR ● O hazna descoperită împrăştie duhori de nesuportat
Calea Moşilor a avut în anii ’70 o soartă ciudată. Jumătate a fost demolată, jumătate lăsată de izbelişte. Moşilor Nou s-a născut din sistematizarea tip Ceauşescu, după demolări otova. Moşilor Vechi a fost ignorat şi într-un fel i-a prins bine, mai poate păstra ceva din istoria sa. N-o face însă nimeni. De Moşilor Vechi se vorbeşte doar în perioade electorale, cînd candidaţii îşi lipesc inconştient chipul de rănile clădirilor.

PE MOŞILOR ● O hazna descoperită împrăştie duhori de nesuportat
Calea Moşilor a avut în anii ’70 o soartă ciudată. Jumătate a fost demolată, jumătate lăsată de izbelişte. Moşilor Nou s-a născut din sistematizarea tip Ceauşescu, după demolări otova. Moşilor Vechi a fost ignorat şi într-un fel i-a prins bine, mai poate păstra ceva din istoria sa. N-o face însă nimeni. De Moşilor Vechi se vorbeşte doar în perioade electorale, cînd candidaţii îşi lipesc inconştient chipul de rănile clădirilor.

Moşilor Vechi se urneşte greu către Obor dintr-un loc îngust, sufocat, aiuritor de aglomerat, de la capătul unei străzi chinuite şi fără noroc, Cavafii Vechi. Cavafii Vechi se află în aceeaşi stare nenorocită dintotdeauna (ca de altfel şi strada cu care se intersectează, Băniei): trotuare sparte, mirosuri grele, aurolaci, manglitori, lucrări edilitare neterminate sau prost încheiate, spre disperarea locatarilor şi în dispreţul trecătorilor şi al promisiunilor electorale. Strada din buricul Bucureştilor şi-a mîncat mălaiul cînd pe aici începea Podul Tîrgului din Afară, cum se numea Calea Moşilor. Dar cine mai are vreme de istorie? "Gospodarii" sectorului, cîţi au fost din ’98 încoace, erau dintre cei convinşi că istoria nu ţine de foame. Adică nu contează.

PĂŢANIA ENGLEZOAICELOR. Am fost martorul întîmplării unor englezoaice, care, ieşind dintr-o cochetă cafenea de pe Hristo Botev, s-au îndreaptat spre hotelul de lux de pe Moşilor (îl vom mai pomeni) cu batistele la nas. Le trecuse de turism la Bucureşti. Calea are asfalt şi linii de tramvai noi. Ceea ce e minunat. Pe de altă parte, e ca şi cum ţi-ai pune parchet într-un apartament cu igrasie şi closetul înfundat. Pe lungi distanţe, dacă nu-i praf (dar e!), pute ca dracu’. Ca şi acum un an, doi, cinci sau zece etc. Pe o hartă a miesmelor Capitalei, s-ar afla pe unul din primele locuri. Rivalizînd cu duhoarea din gangurile Bucureştiului, din staţia de autobuz de la Biserica Boteanu, vizavi de Lido, unde apuci să te urci în maşină dacă n-ai leşinat din cauza mirosului de urină. În treacăt fie zis, pe străzile Bucureştiului te simţi bine numai după o ploaie zdravănă. Sau sub tei, la vremea înfloririi lor. Încolo, praful şi exhalaţiile îţi taie elanurile de promenadă.

CAZUL SOLACOLU. Moşilor are două probleme de rezolvat: salubrizarea şi salvarea unor construcţii ce merită să trăiască. De pildă, fostul Han Solacolu, despre care Jurnalul Naţional a mai scris. Construcţia a murit încet şi definitiv. Proxeneţii şi curvele fac legea în zonă. Hanul e o ruină. Prin găvanele ferestrelor şi uşilor terorizează pestilenţial asfaltul cu putori ce explodează din încăperile pline cu excremente.

Moşilor Vechi a făcut obiectul tuturor campaniilor electorale postrevoluţionare. Pentru Hanul Solacolu n-au lipsit promisiunile, ideile. Nici una n-a prins viaţă. Hanul este clădire de patrimoniu, au trecut pe aici Alecsandri, Eminescu, Constantin Tănase, Maria Tănase, Liviu Rebreanu, fraţii Teodoreanu. Există doar o placă de marmură jegoasă, ştearsă de vremuri, după un bulgar, Karavelov, scriitor şi jurnalist.  Hanul este retrocedat, iar urmaşii lui Solacolu l-au scos la vînzare. Există instituţii care-l vor, de exemplu Uniunea Arhitecţilor, de asemenea există şi un excelent proiect de salvare făcut de o studentă la Arhitectură.
Nu mişcă nimeni. Clădirea exhală duhori de nesuportat şi urîţeşte calea.

HAZNALE ÎN STRADĂ. Vara, pe caniculă, e dezastru. Vizavi de Biserica Sfinţilor, aşezată la întîlnirea Străzii Sfinţilor cu Moşilor, de-o parte s-a ridicat un hotel de patru stele (spre care mergeau englezoaicele, cărora li se acrise de atîta turism), de cealaltă, abia se ţin pe picioare case mizere cu bulină roşie. La doi paşi de hotelul de lux, la colţul cu Str. Dumitru Stăniloaie, o hazna descoperită înconjurată de boarfe jegoase împrăştie duhori de nesuportat. Numai şi pentru acest loc respingător şi periculos, Moşilor ar trebui să intre în carantină. Pe ruinele de pe Calea Moşilor, panourile sau afişele candidaţilor la primării sînt ridicole. De la înălţimea zidurilor crăpate, politicienii n-au greţuri. Moşilor nu are gropi şi liniile de tramvai nu mai sînt bombardate. E în regulă. Dar pune asfalt şi tramvai pe lîngă groapa de la Glina. Panourile publicitare ale unei firme imobiliare ce construieşte cartiere de lux lipite lîngă sărăcimea din case cu bulină par cinice. Vizavi de Hanul Solacolu, locatarii unei case-vagon, părăginite şi fără valoare, garnisite cu antene parabolice, stăpînesc trotuarul. Din cînd în cînd, fetele traversează rapid strada şi dispar în încăperile bolnave ale hanului.

Case frumoase

Pe Moşilor sînt şi oaze de frumos. Unele din vremuri bune, altele refăcute de proprietari cu gust, cîteva noi: clădirea Vînătorilor şi Pescarilor, blocurile moderne ridicate între cele două războaie mondiale (apropo de "Micul Paris"), intrarea Vermont, un club, sediul cîtorva firme. Marcel Iancu, unul dintre pionierii arhitecturii moderne româneşti, spunea prin anii ’34 că, în Bucureşti, e nevoie de o mînă de fier, ca să lărgească şi să îndrepte străzile. Afirmaţia era valabilă şi pentru Moşilor Vechi. N-a fost să fie. Azi, demersul e complicat, ţine de strategii şi proiecte de anvergură. Noul Moşilor a trecut prin aşa ceva prin procesul de resistematizare. Pusă la pămînt, lărgită şi placată cu pereţi de beton, blocuri aproximativ identice. Dar aici e încă bine, sînt unele rezolvări arhitectonice şi urbanistice fericite faţă de alte zone. Contează însă şi ce păstrezi, ca să nu vii de nicăieri. Străzile şi casele vechi cer mai mult. Au nevoie de cineva care să meargă în "sensul timpului", înţelegîndu-le rostul. Urbanizarea nu e cheltuială, ci îmbogăţire. O zicea tot Dem. I. Dobrescu, omul care avusese ideea să acopere Lipscaniul ca să facă o promenadă pentru românce, fiindcă erau frumoase, care gîndise "Metropolitanul" pe sub Dîmboviţa, ca să fluidizeze circulaţia.

Tramvaiul nr. 1

Calea Moşilor a ratat statutul aristocratic de stradă centrală, cum a fost Calea Victoriei, destinul ei fiind legat de nevoia bucureşteanului, în mare parte tîrgoveţi şi negustori, de a ajunge la Moşi, în Obor. Din apropierea fostei Pieţe a Unirii (Tîrgul Domnesc) – piaţă cu ţărani adevăraţi şi hale în care vindeau carne măcelari de meserie – se îndrepta ca beată către Obor. Pînă la intersecţia cu Bdul. Carol n-avea o linie dreaptă. Se afla între primele străzi ale Bucureştiului care s-au pricopsit cu tramvai cu cai, tramvaiul nr. 1, montat de englezi. Pleca de la Cimitirul Sfînta Vineri (din Griviţa), o lua pe la Luterană, pe Regală, ajungea la Colţea şi în sfîrşit pe Calea Moşilor, ţinînd-o pînă la Obor. Negustorii ridicaseră de-a lungul ei case mai ambiţioase sau mai sărăcăcioase, care mai la drum, care mai retrase, fiecare după cum l-a tăiat capul, după cum avea terenul, după grosimea pungii. Între ele însă, şi blocuri moderne ca în Parisul anilor ’20. Casele s-au păstrat aşa pînă azi cît s-au păstrat, mai uscîndu-se pe picioare, mai stînd să le cadă balconul, unele cu calcanele un veşnic pericol, pricopsite cu bulina roşie de pericol seismic. Numai că strada asta strîmtă, care abia respiră în traficul sufocant, cu trotuar aproape lipit de linia tramvaiului, se arată deosebit de utilă, salvează circulaţia de pe Bd. Carol 1 şi de la Universitate.