Mitul nr. 2

MOTTO: "A-i apăra pe cei mulţi şi năpăstuiţi nu este un hobby, ci o datorie morală sacră"

"Economia de piaţă, aşa cum s-a dezvoltat în democraţiile occidentale, este singurul model economic ce a produs prosperitate economico-financiară pentru toţi membrii societăţii în condiţii de eficienţă neegalată de alte modele. Acest model stimulează permanent prin competiţie inovaţia şi deci progresul ce stă la temelia modelului politic de tipul democraţiei occidentale şi deci al avansării civilizaţiei contemporane. De aici impunerea modelului ca singură opţiune raţională pentru ţările în curs de dezvoltare şi fostele ţări comuniste."

Winston Churchill a rămas celebru prin afirmaţia că democraţia este probabil cea mai rea formă de guvernământ exceptând desigur pe toate celelalte încercate de omenire pâna acum. O subtilă formulă de justificare a sistemului politic specific democraţiilor occidentale în raport cu potenţialii critici ai acestuia.

Parafrazându-l pe fostul prim-ministru englez putem afirma la rândul nostru că economia de piaţă este o formulă verificată istoric pentru asigurarea unui volum însemnat de bunuri şi servicii, dar asta nu înseamnă că este neperfectibilă sau chiar posibil a fi înlocuită de o alta mai bună. Negarea acestei ipostaze contrazice una dintre tezele fundamentale ale însăşi evoluţiei istorice a societăţii omeneşti. O idee de altfel susţinută acum mai bine de două secole între alţii şi de unul dintre "părinţii fondatori" ai republicii americane, Thomas Jefferson. Economia  de piaţă a produs şi produce, aşa cum deja am menţionat, desigur cu excepţia sincopelor de tipul crizelor economice, o mare abundenţă de bunuri şi servicii.

La acest capitol, Statele Unite au fost şi continuă să fie bastionul model pentru restul lumii. Stea polară în navigaţia economico-financiară mondială. În patria fundamentalismului economiei de piaţă, capitaliştii văd libera competiţie ca fiind condiţia esenţială pentru prosperitatea economică, fiind adepţii crezului că eliminarea sărăciei se poate face la modul implicit prin intermediul libertăţii economice şi nu printr-un proces politic conştient, dirijat, de sine stătător, de redistribuire a bogăţiei.

DOCTRINA LIBERALA
În plan ideologic, această concepţie se regăseşte cu precădere în doctrina liberală care proclamă preeminenţa interesului individual în raport cu interesul colectiv. Informaţiile de ordin factual de mai jos vor ajuta la clarificarea raportului între afirmaţiile de ordin teoretico-ideologic menţionate mai sus şi realitatea nemijlocită. Cifrele sunt oficiale şi deci autentice, marea majoritate provenind din recensăminte şi cercetări de ordin statistic. Ele vor ajuta opinia publică să se raporteze mai bine la contextual actual al crizei mondiale.

CUM SE DISTRIBUIE BOGAŢIA ÎN SUA
Nimeni nu contestă faptul că Statele Unite sunt naţiunea cea mai bogată a lumii contemporane. Modul de distribuire a bogăţiei accumulate de societate în ultima sută de ani şi cu precădere în ultimii 60 de ani pune însă serios în discuţie teza de mai sus privind rezolvarea automată a sărăciei prin asigurarea preeminenţei libertăţii absolute a legilor economiei de piaţă.

Unu la sută din populaţia americană deţine mai multă bogăţie decât 95% din restul acesteia. Disparitatea între vârful şi baza piramidei nu ar fi foarte dramatică dacă baza acesteia ar beneficia de resurse financiare suficiente asigurării unui nivel de trai decent.

La urma urmei e de la sine înţeles că a poseda case super-luxoase, yachturi şi avioane personale nu intră la capitolul satisfacerii necesităţilor obligatorii asigurării unui mod de viaţă confortabil. Situaţia reală pentru marea majoritate a populaţiei relevă însă nu numai o stare de fapt a momentului, ci şi efectele unui proces negativ îndelungat la capitolul distribuirii bogăţiei obţinute prin actualul mecanism de funcţionare al sistemului economic.

PLATA PE ORA
În prezent, plata minimă pe oră în Statele Unite a fost ridicată la 6,25 dolari. În termenii puterii de cumpărare, prin aplicarea factorului inflaţie, această plată a scăzut în comparaţie cu anul 1979 cu 21%. Dacă ar fi rămas egală sau îngheţată, cum se spune, la nivelul anului 1979, ea ar fi trebuit să fie azi de 10 dolari pe oră. În aceeaşi perioadă salariile şi câştigurile executivilor corporaţiilor au crescut exponenţial.

În 1980 un CEO (şef de corporaţie) câştiga în medie de 45 de ori mai mult decât propriii salariaţi. În anul 2005, raportul era de 541 la unu. În medie, astăzi un astfel de şef câştigă într-o jumatăte de zi de lucru cât un salariat într-un an întreg.

Să mai adaugăm faptul că această categorie nu-i include pe "căpitanii" economiei de piaţă care la începutul perioadei crizei mondiale încasau sume astronomice de sute de milioane de dolari pe an, iar managerii unor fonduri de investiţii care între timp au clacat lamentabil au încasat sume individuale de peste un miliard de dolari.

Faptul că unii dintre aceştia au continuat să încaseze sume similare şi în plină criză, când banii contribuabililor au fost masiv folosiţi pentru "proptirea" sistemului financiar falimentar a provocat reacţia violentă a opiniei publice. Fără efecte prea dramatice la nivelul "stilului" de lucru şi viaţă al celor menţionaţi. Dar asupra acestui aspect reveni mai târziu.  Pentru adepţii ortodoxismului economiei de piaţă care ar fi tentaţi să replice că disparităţile în venituri sunt rezultatul firesc al diferenţei de competenţă profesională sau al productivităţii, mai am câteva cifre statistice.

PRODUCTIVITATEA
Între 1979 şi 2004 (acestea sunt ultimele date oficiale, dar sigur între timp cifrele au evoluat pozitiv) productivitatea salariaţilor americani a crescut cu 64% în timp ce compensaţia medie primită a fost de 12%.

Că uneori în pofida declaraţiilor privind neamestecul sacrosanct al guvernului în procesul "natural" al distribuţiei materiale unele administraţii au făcut-o aparent în favoarea tuturor o demonstrează următorul exemplu. Administraţia Bush a trecut prin Congresul controlat la momentul respectiv de partidul republican măsura reducerii taxelor pe venit ca expresie a preocupării de a mări veniturile cetăţenilor şi deci a îmbunătăţi nivelul de trai.

O MASURA INUTILA
Drept efect, în anul 2006, 20% din totalul de 100 de milioane de gospodării au primit suma de 23, da repet, 23 de dolari. Cei 20% din mijlocul piramidei sociale au primit 448 de dolari. Familiile din topul de 1% au primit 39.020 de dolari, iar vârful piramidei reprezentind 0.1% au primit 200.523 dolari.

Ca sumă totală, cei 1% din vârful piramidei sociale au primit cadou din partea administraţiei republicane (2001-2008) suma de 491 de miliarde de dolari. Iar 2008 este deja primul an al intrării din plin în criza economică mondială.

Cum s-au adaptat americanii de rând la acest proces economico-financiar degenerativ în ultimele decenii ne-o spune un reputat profesor universitar american, Huck Gutman: "Probabil că situaţia reală cu care se confruntă americanii de rând este greu de perceput de cei din străinătate care urmăresc curent producţiile de televiziune sau cinematografie.

Ei văd americani ce conduc curent maşini SUV şi trăiesc în case arătoase. Realitatea este însă că progresele făcute cât de cât în creşterea nivelului de trai în ultimele decenii se bazează pe intrarea masivă a femeilor în câmpul muncii, transformând imaginea clasică a familiei americane cu un singur salariat în una dependentă de doi salariaţi."

FICŢIUNE VERSUS REALITATE
În aceeaşi categorie a raportului ficţiune versus realitate se înscrie şi faptul că în prezent 45 de milioane de oameni nu au nici un fel de asigurare de sănătate pentru simplul fapt că nu şi-o pot permite. Spirala ameţitoare a costurilor a fost şi continuă să fie artificialaă fiind alimentată de un cerc vicios în care se confruntă companiile de asigurări, industria farmaceutică, corpul profesional medical şi "industria" proceselor judiciare la adresa celor dintâi.

Costurile medii, precizez medii pentru frecventarea învăţământului superior (4 ani) ating în prezent în medie sume de circa 70-80.000 de dolari. Obţinerea masteratului ridică costul la peste 100.000 de dolari ceea ce reprezintă deja pentru cei ce au împrumutat aceşti bani povara similară unei ipoteci imobiliare greu de imaginat în urma cu 30-40 de ani. Pentru profesiile tehnice şi cele din domeniul medical costurile de învăţământ sunt şi mai mari, iar odată acceptaţi în universitatile de mare prestigiu, fericiţii candidaţii sunt confruntaţi cu costuri multiplicate.

Pentru cei care ar fi tentaţi să invoce la acest capitol tradiţionala preluare a unei părţi a poverii financiare de către universităţile în cauză şi de instituţiile federale realitatea devine pe zi ce trece tot mai dezamăgitoare prin secarea surselor de finanţare. Noua realitate a declanşat un proces de reevaluare la scară naţională a tradiţionalei aspiraţii a tinerei generaţii de a urma cursuri universitare în condiţiile în care după absolvire în contextul noii configuraţii structurale a economiei majoritatea acestora au drept salarii de pornire de ordinul a 10-15 dolari pe oră.

De aici tendinţa actuală de a reorienta tineretul spre şcoli vocaţionale (ca aspiraţie este modelul german) cu durată de 1-2 ani ca opţiune care nu numai că reduce povara financiară, dar şi asigură în mod paradoxal salarii de pornire egale sau chiar mai mari decât cele menţionate mai sus.

NOTA REDACŢIEI: Expertiza domnului Liviu Turcu este susţinută de activitatea îndelungată în domeniul cercetării economice şi a experienţei directe în domeniul competitive business intelligence (informaţiilor competitive în domeniul afacerilor)