NAPOLI – Berlusconi ia lecţii de măturat de la ţiganii români

La Napoli, ţiganii români le pot da uşor lecţii de igienă italienilor. Locuiesc în barăci încropite din resturi, n-au apă curentă şi nici electricitate, n-au wc-uri, dar tabăra lor e mult mai curată decît multe locuri din Napoli.

La Napoli, ţiganii români le pot da uşor lecţii de igienă italienilor. Locuiesc în barăci încropite din resturi, n-au apă curentă şi nici electricitate, n-au wc-uri, dar tabăra lor e mult mai curată decît multe locuri din Napoli.

Cu vreo două săptămîni înainte să calc în Napoli, Berlusconi, premierul italian, înşfăca o mătură şi un tomberon şi le arăta preţ de vreun sfert de oră napoletanilor cum se face curăţenie pe una dintre străzile oraşului. Nu au apucat probabil să înţeleagă oamenii prea multe, pentru că la Napoli am găsit întruchiparea haosului.

Clădiri vechi, scorojite, urît mirositoare, garnisite cu napoletani care stăteau "la poarta" blocului în grămadă dezorganizată, şi dimineaţa, şi seara, şi la prînz, discutînd, ei ştiu ce mai aveau de discutat. Un trafic în care toate maşinile erau buşite, în care semafoarele şi priorităţile erau general ignorate, în care napoletancele călăreau scutere cu cîte doi plozi agăţate de ele, în care şoferii conduceau cu princhindei de pampers în braţe (şi totuşi se circula fluent şi fără claxoane)…

Şi peste toate, componentă principală a haosului, întinzîndu-se de la pieţele centrale şi pînă la cotloanele din mahala – GUNOIUL. Nu, nu doar cel din tomberoanele care se revărsau pe toate trotuarele oraşului – pe acela l-am scuzat: că nu unde incinera deşeurile, că se bat clanurile mafiote pe firmele de salubritate etc. Dar să faci mizerie mirosea deja a sport clasic la napoletani. La terasă: "Ne daţi, vă rugăm, o scrumieră?", cuvînta grupul de fumători. Patronul, care de obicei e şi chelnerul, sugera, serviabil, podeaua pe post de scrumieră. La recepţia hotelului de patru stele, cu mîna plină de ambalaje: "Unde arunc şi eu astea?". Şi recepţionerul, mirat de încurcătura mea, mi-a arătat mărinimos pavajul generos din faţa hotelului. Căci pentru napoletani părea să fie cel mai  natural lucru să-ţi arunci pe stradă ciunga, chiştocul, cutia de la pantofii abia cumpăraţi sau şerveţelul cu care ţi-ai şters nasul. Abia după un drum încurcat, pe străduţele înguste cu piatră cubică crăcănată şi ciobită, în vecinătatea zidurilor unuia dintre cimitirele oraşului, am găsit curăţenie.

Atît de curat, încît mi-a fost ruşine să intru încălţată. Perdele albe la geamuri, lenjerie de pat şi prosoape călcate şi împachetate, mobilă fără praf pe ea, vaze cu flori, chiuvete fără un vas murdar. Şi nu aveau apă. Cărau cu găleţile de la cimitirul din apropiere. Nici curent electric – mai băgau din cînd în cînd un generator. Nici toalete. Nici măcar din cele "ecologice". îşi săpaseră singuri, undeva, la cîţiva metri mai sus, clasicele "private" româneşti din fundul curţii, înconjurate de "ziduri" înalte din placaje, făcute din resturi adunate din ce aruncaseră italienii. Făcuseră şi scări de lemn pînă la ele, ca să nu te împiedici noaptea şi să se caţere mai uşor ţîncii ziua. Eram într-una dintre taberele de ţigani români, veniţi din Călăraşi. Sînt stabiliţi la Napoli de patru ani.

Nu le plac ziariştii, bineînţeles. Mai ales după scandalul din tabăra de la Ponticelli. Se mai îmbunează după ce află că nu sîntem italieni şi-i aud pe unii din grup vorbind romani, dar chef de noi tot nu prea au. Ne salvează ceata de copii şi mai bruni, şi mai blonzi, şi mai bine îmbrăcaţi, şi mai golaşi, care se reped spre noi rîzînd şi punînd întrebări. Ne trag de mîini spre căsuţele familiilor lor. Şi cum să-i mai fugăreşti pe ziarişti, cînd copiii tăi ţi-i aduc de mînă în "bătătură"?

De la Olteniţa

Şi-n timp ce Elena, o fetiţă de vreo 5 ani, îmi împleteşte cozi pe care mi le leagă cu clamele pe care şi le smulge din propriul păr, iar mie mi se învîrte, păcătos, în cap gîndul că o să mă umplu de păduchi, deşi fetiţa e clar foarte curăţică, dar deh, sînt… la ţigani şi de stereotipuri te vindeci greu – mamă-sa îşi dă drumul la gură şi începe să povestească despre viaţa mizeră pe care o duceau la Olteniţa.

Păi, cum e mai bine la Napoli, nu vă aleargă italienii, nu vă dă foc mafia? "Nu!" La tabăra de lîngă cimitir, unde locuiesc vreo 50 de familii, n-au fost nici sticle incediare, nici amprentări, nici controale. Şi asta în ciuda faptului că ţiganii nu au permis de şedere. "Vin carabinierii, trec în fiecare dimineaţă, ne aduc lapte pentru copii, pampers, uneori haine", explică femeia. Cum de au scăpat tocmai romii din tabăra de la Santa Maria del Pianto? Ne-a explicat mai tîrziu, după ce la început n-a vrut nici să se uite la noi, chiar şeful taberei, Ion Cristea. "Dacă nu ne-au prins cu scandal, dacă nu ne-au prins cu furat, dacă au văzut că ţinem curat, nu s-au legat de noi. Sîntem aici deja de patru ani şi s-au obişnuit. Noi adunăm fier vechi. Cînd s-a mai aciuat cîte unul pe care l-am mirosit că nu umblă cu lucru curat, chiar noi, ăştia mai vechi, i-am zis «fă-ţi bagajele şi dă-i drumu’», că nu vrem bătaie de cap", spune Cristea. Apoi ne cheamă să intrăm din baracă în baracă. Multe dintre ele chiar el le-a construit, din aceleaşi bucăţi de placaje strînse din ce au aruncat italienii. în faţa barăcilor, romii şi-au făcut şi cîte o bucătărie "de vară", unde au aragaz cu butelie, chiuvete pe care vezi detergent de vase. Ba unele barăci au şi cîte un balconaş, cu vreo canapea jerpelită. Peste tot, perdele şi oglinzi, multe oglinzi mari, mai ciobite, mai mîzgălite, dar deh, au pirandele unde să-şi oglindească nurii.

Lenuţa, fata lui Cristea, are un copil de 2 luni, Ionuţ, născut într-un spital din Napoli. Mă uit la ciorapii copilului şi, oricît m-aş strădui, nu zăresc nici măcar o pată. în baracă, lenjeria de pat e şi ea impecabilă, precum în reclamele la detergent, iar pe un scaun stau împăturite alte lenjerii şi prosoape, la fel de curate. Camera e ordonată şi miroase bine. Doar muşamaua care căptuşeşte zidurile din placaj e mai tristă, dar tot curată.

De pe muşama privesc sfioşi din icoane ortodoxe cîţiva sfinţi. E obiceiul la ţigani să laşi bani cînd intri să vezi un bebeluş. Unul dintre colegi, cu un pumn de monede, o întreabă pe Lenuţa, care ne lăsase singuri cu cel mic în baracă, dacă e jignitorsă lase mărunţiş. "Nu trebuie, nu trebuie să lăsaţi nici un ban!", s-a ruşinat femeia, cu ochii la banii puşi lîngă copil.

în următoarea baracă stătea un cuplu tînăr. Afară – rufe prinse în cleme, la uscat. înăuntru, aceeaşi curăţenie ca la vecini, dar cu un element de noutate: o colecţie de jucării de pluş. Abia după încă două-trei barăci vizitate am găsit şi ceva de "reproşat". Era la fel de curat, în plus aveau şi un casetofon impresionant de mare, însă… oamenii uitaseră să-şi strîngă patul de dimineaţă. Cearşafurile erau, bineînţeles, curate.

Tabără cu cîrciumă

După vizitele prin barăci, şeful taberei ne-a invitat şi la… bar. îşi făcuseră unul singuri, tot din resturi de lemne. O masă jerpelită de biliard, bere şi cutii de pepsi băgate în lăzi mari cu gheaţă. Pe jos – pămînt, dar stropit şi măturat! "Am făcut aici ca să nu mai plece lumea în oraş, să se încurce, să facă scandal sau să se bată", explică şeful taberei. După care îşi varsă oful pe autorităţile române, care se omoară cu vizitele în tabără şi cu promisiunile. Cu promisiunile rămîn romii. Nu că şi-ar face vreun plan să se întoarcă acasă, dar aşa, de obraz… Cînd să plecăm din cîrciuma improvizată, ţiganca de după tejghea ne întinde o pungă în care să aruncăm cutiile goale.

în tabără, femeile ies şi mătură în faţa barăcilor, strîng după puradei, spală rufe în ligheane mari. Pînă şi rablele pentru "fier vechi" sînt stivuite şi împrejmuite cu o plasă. Pe strada de lîngă tabără însă e gunoi aruncat. "N-o să ne credeţi, că sîntem ţigani, dar gunoiul pe care îl vedeţi aici italienii vin şi-l aruncă, nu noi", spune una dintre femei, care ne explică şi cum e cu şcoala în Italia. Vine microbuzul şi ia copiii zilnic din tabără, ca să-i ducă la şcoală, unde puradeii primesc şi o gustărică. Tot microbuzul îi aduce înapoi în tabără. Există însă un caz în tabără, în care copiii unei familii au fost luaţi de serviciile sociale italiene. Pentru că au fost găsiţi la cerşit.

Autorizaţii de la Roma

Tabăra de romi din via Salone, de la periferia Romei, e una autorizată, patronată de Primăria din Roma. Asta presupune gard cu zăbrele, camere de luat vederi peste tot şi pază la poartă. Fotografiatul şi filmatul sînt interzise. Tabăra are o stradă lungă, asfaltată, iar de o parte şi de alta, "containere" aduse de Primăria din Roma. Pe lîngă ele, ţiganii şi-au făcut cîte o grădiniţă de flori şi legume, îngrădită cu gărduleţ de scînduri. Şi în via Salone e exemplar de curat. Ţiganii de aici au însă şi străzi asfaltate, şi apă la bucătărie, şi curent electric, pentru care plătesc cam 50 de euro pe lună. Pe partea taberei care are grădiniţe mai îngrijite şi jeep-uri mai babane sînt romi bosniaci, iar în partea mai sărăcuţă sînt ţiganii din România, veniţi mai ales din părţile Craiovei, Mehedinţiului şi Caraşului.

În legalitate

Alina Tomulescu are 40 de ani, patru copii şi ceva mai mulţi nepoţi. Ne invită pe terasa din faţa containerului (două camere şi o bucătărie) în care locuieşte împreună cu toată familia. "Noi am tot umblat prin Europa, dar oameni mai buni decît italienii eu n-am întîlnit", spune femeia, care e stabilită de cinci ani în Italia, cu acte.

De altfel, toţi romii din tabăra Salone au permise de şedere. Italia ar lăsa-o doar pentru… America. "E adevărat că din septembrie intră America în Schengen şi putem pleca şi noi?", se mai interesează Alina. E veselă cînd povesteşte despre viaţa ei în Italia, despre cum s-au transformat cocioabele împuţite de pe cîmpul de la Salone în tabăra civilizată de astăzi. "Dacă e vreo problemă, vreun scandal aici, dacă are cineva nevoie de un act, eu sun şi la ai noştri la Ambasadă, şi la italieni", se mîndreşte femeia de rolul ei de "legătură" şi de faptul că e chemată la toate întrunirile pe tema romilor şi de autorităţile noastre, şi de cele din Peninsulă. Ea nu munceşte nicăieri, doar bărbaţii din familie se ocupă de "fier vechi". Dar cu autorizaţie. A fost şi şofer de tir, dar, după ce a luat cîteva ţepe de la patroni, a rămas doar cu afacerea proprie. "Are o maşină, un Ferrari de cazi jos din el", rîd fetişcanele adunate pe terasă de caşcarabeta la care ţiganul ţine ca la ochii din cap şi pe care o piguleşte toată ziua.

"Dar ei cum de au maşinile astea?", arăt eu spre vecinii bosniaci. "Păi, ne punem noi cu ăştia? Ei fură cîte 30.000 de euro pe noapte, nu stau ca noi la 100 de euro pe zi adunaţi cu fier vechi", explică femeile. Toate sînt curate şi bine îmbrăcate şi recunosc, mai în glumă, mai serios, că-şi completează veniturile şi din cerşetorie sau mici furtişaguri. "Cum să ne întoarcem acasă, că n-avem la ce să ne întoarcem. Aici, în Italia, vorba aia, dacă nu pică, tot mai curge…", se zdruncină femeia de rîs, după care redevinde serioasă cînd e întrebată ce se vede făcînd peste zece ani. "Am speranţe, că măcar cu speranţă ne-a lăsat Dumnezeu", îşi face ţiganca cruce. "O vedeţi pe fata asta? Acum are şi un copil. Cînd era mică nu putea să meargă nici în picioare. Am dus-o pe la toţi doctorii din România, am vîndut tot ce-am avut. îmi cereau şi-mi tot cereau, pînă n-am avut ce să le mai dau. Atunci mi-au zis: «Vino şi ia-ţi cadavrul acasă». Mi-au operat-o francezii, că am plecat cu toţii să trăim în Franţa. N-am dat nici un ban. De atunci merge copilul meu în picioare", spune Alina, după care-şi aminteşte de un episod mai proaspăt din spitalele româneşti, "cînd doctorii, după ce au tot tărăgănat să-i pună o perfuzie mamei, i-au arătat de la obraz bijuteriile de aur de la gît şi de la mîini. «Păi ţigancă, nu dai şi tu ceva?»"… Glucoza a venit rapid după un parfum şi 200 de lei scoşi din poşetă. "Uitasem cum e în România, că obişnuită în spitalele din Italia, nu mai ştiam că trebuie să dau", explică Alina. Şi cînd mai… greşesc le bat carabinierii?? "Nuuu, n-ai să vezi aici aşa ceva.
Ei au altele. îţi pun mîna pe fund, pe la chiloţi, pe la… mă-nţelegeţi. Că pentru ei, chioară să fii, şchioapă, babă, tot o bucăţică bună eşti", se zguduie iar femeia de rîs.

A făcut focul afară pentru grătar. "Cum să plecaţi, trebuie să mîncaţi cu noi! Ia uite, am două congelatoare pline de carne. La mine mănîncă şi carabinierii, şi ăia de la Primărie", se roagă femeia. Ne conduce pînă la poartă şi ne pune să promitem că data viitoare cînd venim o anunţăm din timp, la telefon, ca să ne pregătească sarmale. "Poate veniţi chiar la nuntă, că eu cu bărbatu-meu n-am apucat să facem nuntă pînă acum. Uite, ne-au făcut şi loc de nunţi", rîde iar femeia.

Tabăra, parte din averea unor italieni bogaţi

Undeva lîngă Napoli, la capătul unui tunel în care gunoaiele şi mirosul te dărîmă chiar şi de după geamul maşinii, e o altă tabără de ţigani români, veniţi tot de prin Călăraşi. Spaţiul e mic, barăcile sînt mai sărăcăcioase, iar aici vezi şi puradei dezbrăcaţi. însă nu lipsesc ţigăncuşele care mătură, şterg, spală şi întind haine la uscat. Şi aici sînt barăci unde te descalţi la intrare, căci au înăutru, între zidurile căptuşite tot cu muşama, covoare fără pată, mobilă albă fără praf, icoane agăţate şi vaze cu flori. Cu noi a venit şi preotul român care face o slujbă. Pînă şi cele mai prăpădite barăci au sfeştanie făcută, iar copiii merg şi la şcoala italienilor, şi la cea unde învaţă româneşte, de la biserică. Cîţiva dintre ţigani sînt veniţi chiar din fosta tabără de la Ponticelli, cea căreia napoletanii i-au dat foc la începutul verii, după ce o pirandă care locuia acolo a intrat în casa unei italience şi a încercat să-i fure bebeluşul. "Au venit carabinierii atunci, cînd cu focul, şi ne-au zis că ei nu mai au ce să facă, să plecăm imediat şi ne-au ajutat să ieşim din oraş", îşi amintesc oamenii. Al cui e terenul pe care sînt barăcile? "Al unor italieni din ăştia bogaţi, dar ne-au lăsat mereu în pace. îi cunoaştem, mai merg băieţii ăştia pe la ei cînd vin pe aici, că sînt mai mult plecaţi prin străinătate. Sînt oameni buni", explică una dintre pirande.