Ne-a ieşit coşaru-n drum!

Purtătorul de noroc, coşarul, a ajuns demult un simbol. Astăzi e un noroc până şi să vezi un coşar rătăcit, cocoţat pe horn. Dacă mai şi primeşti în prag de primăvară un mărţişor-coşar, atunci eşti un om făcut. Coşaruuuu’!.

Cunoaşteţi ver­su­­rile îndrăgi­tu­­lui cântec des­­­pre coşar in­terpretat de inegalabilul Colea Răutu: “Hei, coşar, coşar/Prin oraş hoinar, hoinar/L-a văzut un om într-un car/Şi s-a luminat/Hei, coşar, coşar/Prin oraş hoinar, hoinar/El dă omului vise noi/Oricând şi oricui/Ţi-a ieşit coşaru-n drum/Şi-ţi închipui că de acum/Griji, nevoi, necaz, durere/Se vor duce ca un fum/Când pe stradă îl în­tâl­neşti/Mulţumit ai să zâmbeşti/Fiindcă omului îi place/Ca să creadă în poveşti/Când la uşă îţi bate cioc, cioc, cioc/ Poţi să spui că ţi-a adus noroc/Ţi-a ieşit coşaru-n drum/ Şi-ţi închipui că de acum/Griji, nevoi, necaz, durere/Se vor duce ca un fum/Nu te întrista/Că te minte dragostea/Şi ca-n orice loc/N-ai noroc/Nu te întrista/Uite pe trotuar/Uite trece un coşar/Doar de l-ai privit/Poţi să spui «Voi fi fericit!»“. După trifoiul cu patru foi – despre care unele legende spun că este singurul lucru pe care Eva l-a luat cu ea când a fost izgonită din Paradis, coşarul (sau hornarul) este al doilea simbol considerat ca fiind purtător de noroc. Ori­ginea acestui simbolism este necunoscută. Se presupune că prin rolul său în prevenirea focului coşarul este cel care luptă permanent cu demonii şi-i învinge, cărbunele reprezentând purificarea prin foc, iar funinginea pe care o lasă în urma lui, protecţia împotriva bolilor. Hornarul care aduce fericire şi prosperitate a născut multe superstiţii de-a lungul timpului. Astfel, dacă întâlneşti un hornar, trebuie să îţi pui o dorinţă, care sigur se va împlini!

Victor Munteanu, şeful Muzeului Etnografic al Moldovei, spune că, “în ceea ce priveşte credinţa că un coşar este purtător de noroc, aceasta provine din faptul că hornarul lucrează în mod direct în sobă, adică în vatra locuinţei, element central şi esenţial în organizarea locuinţei tradiţionale. Altfel spus, coşarul îngrijeşte vatra în jurul căreia şi de la care porneşte organizarea a tot ceea ce omul cunoaşte: gospodăria, satul, lumea, universul. Şi, ţinând cont de importanţa vetrei, a sobei, a casei, a focului, în mentalitatea arhaică, îngrijitorul acestora, adică acel coşar, nu poate avea decât valenţe benefice.”

RARI. Murdari din cap până în picioare, cu spirala de sârmă cu bilă-n vârf şi perie din păr de cal, “oamenii funinginei” sunt rarităţi astăzi pe străzi. Acum breasla coşarilor aproape că nu mai există. Rar mai găseşti un astfel de meseriaş. Ei sunt foarte importanţi: prin curăţarea coşului, clădirea în care se face focul e păzită de incendii. Cei care au făcut parte cândva din vechea breaslă şi care mai trăiesc lucrează când şi când. Pe la nevoiaşii “cu ştaif” din cartierele mărginaşe sau pe la câte un pensionar pe care punga plină cu medicamente şi portofelul aproape gol îl forţează să se încălzească mai ieftin, cu lemne. Maistrul Alexandru Nistor, părintele coşarilor ieşeni, a murit acum zece ani. Mai sunt vreo doi la fabrica de cărămidă şi alţi câţiva pe sărăcăcioasa Stradă Clopotari. Somacu, Stăvărache sau Costică din blocul anticarului Grumăzescu. Îi numeri pe degete pe reprezentanţii unei bresle aproape dispărute. Scrijelesc în funinginea vremii după urmele timpurilor glorioase de altădată. Pe vremea comunismului, vechii coşari au fost strânşi sub tutela Intreprinderii Judeţene de Industrie Mică. De atunci, puţini tineri au îmbrăţişat această meserie. Cei mai tineri acum 10-20 de ani s-au apucat de această meserie mai mult de nevoie – concurenţa din alte domenii i-a îndreptat spre coşerit.

SUPERSTIŢIOS. Am avut norocul să găsim un reprezentant al acestei bresle care încă lucrează şi care ne-a dezvăluit din secretele, superstiţiile, despre ghinionul şi norocul alegerii unei meserii acum insolite. Şi ce poate fi un mărţişor mai frumos decât povestea unui astfel de aducător de beneficii şi bunăstare? Superstiţios, nea Petrică Stavarache n-a vrut să-l fotografiem în exerciţiul funcţiunii. De altfel, nici nu aveam cum, pentru că nu mai primise comenzi de ceva zile. Când l-am găsit, ajuta un vecin să mute dintr-un loc în altul un morman de pământ de lângă o vilă luxoasă. Casa lui, mai sărăcăcioasă, e peste drum. Are hornul afumat. Ca în toate breslele, dacă frizerul e netuns sau cizmarul are încălţămintea spartă, şi coşarul are hornul năpădit de funingine. Nea Petrică Stăvărache aduce noroc, dar el pare să aibă parte de ghinion. “Nu vreau să vorbesc despre mine, că nu e bine”, spune el. Nevasta îi adu­ce o ţigară. Pieptul i se umflă. Împăunat, dă drumul fumului ce i-a înnnegrit şi lui de bună-seamă gâtlejul. “Şi hornul acesta trebuie curăţat”, spune el, stânjenit de postura în care l-am surprins. De cum mă vede trimis de omul de încredere al meseriaşilor, Borcoi, potcovarul oraşului, se adresează răspicat, ca unui client: dacă am de curăţat un coş la o casă înaltă îmi ia mai mulţi bani, pentru că are tensiune şi nu prea se mai simte bine la înălţime.

VECHIME. Cu trupul mărunt, privirea ageră şi palmele înnegrite, îmi arată peste drum invenţia lui de o viaţă: un horn multifuncţional, în care vântul care bate e amăgit să intre pe două găuri, de la vest la est. “Nordul şi sudul sunt obturate, bună treabă! Nu intră frigul, fumul nu refulează înăuntru.” Costă prea mult să realizeze această instalaţie de horn şi la alţii, iar de vândut ca invenţie nu o dă fără 200.000 de euro. “Am tensiune oscilantă şi, de aceea, pe clădirile înalte urc mai rar. Ca hornar îţi trebuie multe scule, câteodată şi un portabagaj întreg”. Omul merge şi curăţă coşuri la case sărăcăcioase. “Dacă proprietarul a băgat de nevoie pe foc tei sau salcâm, am ce munci”. Nea Petrică merge la “desfundat” hornuri în întreaga Moldovă, numai comenzi să aibă. Numai că acei clienţi din afara oraşului trebuie să plătească drumul. A început acum 40 de ani, furând meseria de la alt hornar priceput. Banii cei mai mulţi din coşerit îi primeşte de la cei cu situaţie medie. “Cei bogaţi sunt zgârciţi, mai degrabă cei din clasa de mijloc plătesc la adevărata valoare munca mea”, spune Stăvărache.

Înainte de a urca pe casă se tocmeşte cu clientul. “Se­cretele meseriei nu se divulgă niciodată, doar cei slabi sau care se vând pe băutură vorbesc. Eu n-am mai pus băutură în gură de mai bine de o lună”. Coşarul spune că şi coşul de la instalaţiile pe gaz se curăţă înainte de a fi dat în funcţiune. Şi du­pă aceea foarte rar, o dată la patru ani. Precizează că nu are nevoie de reclamă. Nu strigă “Coşaruuu!”, cum o făceau înaintaşii săi. “Reclama mi-o fac singur din casă-n casă, din cartier în cartier, prin ca­litate”, adau­gă el. Meseria nu e grea, dar e pe cale de dispariţie, şi de aceea mulţi dintre cei care se ocu­pă de coşerit fac şi alte treburi, de exemplu construiesc sobe. Nea Petrică nu lucrează decât la curăţat coşuri. “Se munceşte jumătate de zi la curăţat hornul, uneori pe frig, vijelie ori ninsoare”. Munca depinde de multe: din ce sunt făcute fumurile (nişte orificii de aerisire), din ce fel de teracotă e soba, dacă e căptuşită cu şamota sau cu piatră de râu, care e cea mai bună “şi care ţine căldura 24 de ore odată încinsă”.

A curăţat hornuri atât de afumate, încât i-a intrat funingine până şi-n chiloţi. La oamenii amărâţi care pun pe foc fel de fel de lucruri e cel mai greu. “În ce priveşte ustensilele de lucru, obligatorii sunt frânghia pentru ancorat la urcarea pe casă, ciocanul, peria, sârma pentru desfundat, cleştele. Lutul pentru lipit se face cu mâna. Dacă soba e desfăcută deasupra se dă jos capacul, dar gata, că deja am spus prea multe, mi-a făcut plăcere”, mi-o taie nea Petrică. “Asta nu e o meserie serioasă, e una proastă, murdară, să te bagi o dată cu capul în sobă să vezi cum e, nu-ţi mai trebuie să cureţi hornuri. Nici un coş nu seamănă cu altul.” Meşterul de la care a învăţat meserie a murit. În ce priveşte ucenicii săi, recunoaşte că pe dânsul nu l-a învăţat nimeni, dar el mai arată meserie la unul, la altul: “Am început prin ’65 şi de atunci tot curăţ coşuri”, spune Petrică. “Mă mulţumesc cu puţin, n-am nevoie de bani mulţi, mă interesează să fac bine la alţii, dar păcat că meseria asta va dispărea. Măcar pentru atât, aduceam noroc oamenilor.”

USTENSILELE. Îmi arată: “åsta e un cablu, pe care e prinsă o perie oţelită, astea-s nişte lamele, asta e greutatea, bila, totul la capătul cablului oţelit. De ce trebuie lamele? Pentru că vara, dacă nu este coşul protejat, ar putea să-şi facă o pasăre cuib şi atunci ai mari necazuri, trebuie să desfunzi. Bila trage în jos sârma şi cu lamele te duci în sus şi în jos şi spargi ceea ce astupă, trăgând o dată spre dreapta, o dată spre stânga. Sârma are circa 3-4 metri, pentru case mai mari trebuie una mai lungă. Dacă nu e descoperit coşul, se bagă doar sârma cu perie pe coş pe deasupra, se mişcă în sus şi în jos şi toată funinginea de acolo curge. De fapt, fiecare casă are undeva un locaş unde se adună funinginea. “O scoţi desfăcând o cărămidă ori faci o portiţă, aşa cum am eu la mine acasă. Apoi se umblă la fumuri, că fiecare sobă are 3-5 fumuri, se scot capacele, apoi cu mâna sau cu o perie obişnuită se ia zgura, funinginea. Se curăţă o dată la 2-3 ani, depinde de combustibilul folosit”, spune meşterul.

Acum coşarii acţionează mai mult în cartierul lor. De regulă, orăşenii care locuiesc la case îşi curăţă singuri coşurile. Aşa cum face şi Samson Prundeanu, de 60 de ani, care l-a cunoscut pe vestitul coşar ieşean Nistor Alexandru. “Freca la o placă de şamotă şi câte două ore, până se potriveau perfect, atâta răbdare avea. Om de cuvânt, înalt, prezentabil”. Ca şi bătrânii locuitori ai oraşelor, Prundeanu îşi aminteşte de coşarii pe care i-a văzut pe când era copil: “Mâzgăliţi pe faţă, murdari de funingine… Era o meserie necesară pe vremuri. Când eram tânăr, am văzut coşari care umblau prin cartiere şi strigau: «Coşaruuu, coşaruuuu!». Şi uneori lumea se ducea ciopor să-i atingă, ca să aibă noroc. Îi mângâiau pe bărbie, pe cocoaşă, dacă aveau! Umblau în bocanci, cu hainele murdare, fireşte. Cu un halat înnegrit pe ei. Cei în frac şi cu joben s-au rătăcit în amintirile bunicilor dispăruţi. Îşi făceau treaba rapid, că aveau experienţă: la o casă cu 3 coşuri lucrau 2-3 ceasuri”.

SFÅRŞITUL. Declinul meseriei s-a produs prin anii ’80, iar demolările din ’86-’87 i-au adus sfârşitul. Un bătrân din Iaşi, pe nume Zeiber, îşi aminteşte clar de coşeritul de pe vremuri: “Curăţatul se făcea cu o simplă perie, cu sârma oţelită, împletită în mai multe fire, gen şufă, o purtau pe spate totdeauna, aveau şi cârpe, perii, mai multe. Erau bine organizaţi, ca orice meserie liberală, ei erau independenţi. Acum mai sunt în domeniu, dar sunt bătrâni şi nu se mai expun. Ultima oară când umblau la vedere i-am zărit prin 1986. Stăteau la Hală, pe glaful de la geamul unei băcănii. Dar staţionau şi prin alte locuri de care nu-mi mai amintesc”.

Etnograful Vasile Munteanu spune că în prezent în puţinele locuinţe în care se mai folosesc sobe cu lemne, curăţarea coşului se face de obicei de o rudă de la ţară, care nu este însă specializată în astfel de meserie. “Înainte însă, la începuturile anilor ’60, erau coşari specializaţi, care trăiau exclusiv din practicarea acestui meştesug. Din păcate, muzeul etnografic al Moldovei nu deţine date despre ei.”

Hei, coşar, coşar… Dacă găsiţi vreunul cocoşat şi sigur norocos, nu uitaţi să-i furaţi un fir de mătură din perie!