"Nici bunica, nici tata nu au purtat tricouri pe care să scrie «Am supravieţuit naufragiului Titanicului»"

Carl m-a sunat la doua minute dupa ce i-am trimis primul email. "Bunica mea e din Romania!" Raman nemiscata. El continua: "Voi ati rezolvat puzzle-ul pentru mine. Nu am nici o indoiala. Bunica mea este din Romania". Explozia aceasta, mi-am dat seama mai tarziu, nu este deloc o caracteristica a lui Carl Moore. La varsta de 69 de ani e un om asezat, calm, cu voce poetica. Nu ii place sa speculeze. De-a lungul celor catorva interviuri pe care le-am avut cu el, Carl s-a mentinut echilibrat in ceea ce mi-a spus si mi-a amintit mereu care sunt lucruri pe care si le aminteste sigur si care sunt lucruri pe care si le aminteste vag despre bunica sa si tatal sau, doi supravietuitori de pe Titanic.

Cititi si: Fabuloasa poveste a supravietuitoarei de pe Titanic nascute in Romania

Carl Moore locuieste in statul american New Mexico. Isi duce viata linistit, lucrand la un proiect pe care l-a infiintat. Exclamatia lui ma lasa fara cuvinte. Il rog sa imi comunice mai multe detalii. Pentru mine, telefonul primit de la el avea sa fie una dintre luminitele de la capatul tunelului pe care le vanasem o zi intreaga.

"Bunica mea mi-a zis. Ea mi-a zis. Imi amintesc, eram copil, si studiam hartile sa gasesc regiunea din Romania unde s-a nascut bunica mea. Am cautat de cateva ori pe harta, dar n-am gasit-o." Carl spune ca bunica sa i-a marturisit in repetate randuri ca provine din Romania. Dar nu a spus mai mult de atat ori Carl nu isi aminteste. I-a spus si numele localitatii, dar el, copil fiind, a inteles denumirea asa cum s-a tradus ea in engleza. L-am rugat sa pronunte numele pe litere. "Iti spun exact asa cum imi amintesc eu, si imi amintesc destul de bine, dar aveam 10 ani. Cu timpul, memoriile sufera transformari. Nu stiu daca si a mea a suferit transformari cu privire la nume, dar asa l-am inteles de la bunica: KISHKEVICH. Nu am gasit numele pe harta. Bunica avea un accent foarte pronuntat, e posibil sa fi contribuit la neintelegerea numelui. Nu mi-a scris numele pe hartie niciodata. Doar l-a pronuntat." Carl marturiseste ca a auzit-o pe bunica sa vorbind in diferite limbi straine, dar, copil fiind, nu a reusit sa determine care anume erau acelea. Ce mi-a spus cu siguranta e ca Beile si Meir comunicau, de regula, in engleza.

Dupa cateva zeci de minute vorbim din nou. L-am sunat eu de data asta. "Stiti, m-am gandit ca poate, daca scrieti istoria asta in Romania, poate cineva citeste si poate are mai multe informatii. Asa se afla firul unei povesti. Nu, nu ma deranjeaza ca ma intrebati atatea. Din pacate, nu am prea multe informatii, dar va spun tot ce stiu. Vreau sa aflu", mi-a raspuns.

Si-o aminteste pe Beile, bunica sa, ca o femeie supla si micuta de statura. Si-a mentinut talia de-a lungul anilor si, spre sfarsitul vietii, putea fi vazuta mereu intr-un modest magazin universal ce a fost infiintat de fiul ei, Meir. Acolo, purtand un sort alb cu pieptar, Beile interactiona cu localnicii si isi petrecea majoritatea timpului. Deasupra magazinului avea un apartament al ei. "Era universul bunicii. De fapt, singurul motiv pentru care tata a mentinut magazinul in functiune a fost bunica. Pentru ca ea locuia deasupra, si acolo era lumea ei. Magazinul nu mai facea profit, pentru ca multi se mutasera din zona. Dar bunica il deschidea in fiecare dimineata si isi vedea de treburi", povesteste Carl, apoi isi aminteste instantaneu de un lucru caracteristic bunicii. "Era una dintre mancarurile sale preferate: ceapa tocata prajita in ulei cu sare. Imi amintesc perfect mirosul si gustul si imi amintesc ca era ceva cu care nu ma puteam lauda afara la prieteni. Dar imi placea foarte mult, era preferata mea." Ceapa prajita cu ulei si sare devenise imediat preparatul preferat al intregii familii.

Carl Moore a avut doi frati. Cel mai mare, Ralph Jerome Moore, a decedat acum cativa ani, iar un alt frate locuieste in Olanda. Carl se gandeste ca e foarte posibil ca numele "Ralph" sa fi fost si numele bunicului sau. Pentru ca, spune el, traditional numele tatalui se transmite primului nepot. "Dar, din nou, este doar o speculatie din partea mea", lamureste Carl.

Revenim la bunica lui. Era cunoscuta in El Paso, Texas, ca fiind supravietuitoare a Titanicului. "Toata lumea stia. Dar bunica nu a lasat lucrul asta, cred, sa o defineasca. Titanicul a fost, desigur, un eveniment important din viata sa, dar nu s-a agatat de lucrul asta", spune acum nepotul ei. Pentru ea, viata mergea inainte. "Imi amintesc clar un incident in care s-a vorbit in familie despre Titanic. A fost momentul cand se lucra la filmul «A Night to Remember», unde una dintre scene era despre o femeie din inalta societate care a renuntat la locul ei din barca de slavare, iar bunica mea, fiind la momentul oportun, a intrat imediat cu copilul in brate. Regizorul filmului (n.r. – Roy Ward Baker) ar fi vrut sa stie mai multe detalii de la bunica mea, pentru ca ar fi aflat ca ea primise locul unei femei care a preferat sa ramana pe Titanic cu sotul ei decat sa se salveze pe ea singura. A fost o scrisoare, dar nu stiu daca mai exista in familie." Carl a mai spus ca scena cu pricina nu s-a pupat cu realitatea, pentru ca doamna de inalta societate care ar fi oferit locul pe barca de salvare – Lady Astor – nu s-a aflat pe Titanic.

Carl rade din nou, un ras resemnat, venit din adancul fiintei sale. "Bunicii ii mai placea foarte mult coaja de portocala invelita in ciocolata." Spune ca o vizita des in "lumea ei" in apartamentul de deasupra magazinului universal. "Vecinul ei era un om mai dur, el avea un magazin de bauturi alcoolice. Era un personaj pe care bunica il vedea zilnic. Imi amintesc de el pentru ca spusese ca el a avut ocazia sa il cunoasca pe Pancho Villa." Rade din nou, iar de data aceasta il vad pe Carl copil, langa fusta bunicii, privind curios la un vecin batran si imposibil.

De ce a ales ea sa se mute in Texas, am intrebat, mai ales pentru ca vreo sase alti supravietuitori ai Titanicului s-au mutat, in cele din urma, tot in Texas. "Eu cred ca acest lucru se datoreaza mai mult tendintei migratoare de la acea vreme, oamenii se deplasau spre sud-vest. Bunica a locuit in Chicago pentru multa vreme, eu m-am nascut in Chicago si cred ca aveam aproximativ 4 ani cand parintii mei s-au mutat in El Paso. Bunica a venit si ea, dar cativa ani mai tarziu." Carl spune ca nu stie mai nimic despre cel de-al doilea sot al bunicii sale, un anume Trayzohn.

Pe tatal sau, copilul care colectiona cartonase de la tigari de la bogatasii americani de pe Titanic cu cateva ore inainte de tragedie, Carl si-l aminteste cu parul alb. "De cand ma stiu, pe tata l-am vazut mereu cu parul alb. Aflasem ca a albit de tanar, din anii adolescentei. Nu stiu sa va spun care sa fi fost cauza." Era un barbat nu foarte inalt, ingrijit si intotdeauna barbierit. E drept, in toata viata sa de adult nu s-a apropiat de apa nici macar fortat. Si nici nu a pus piciorul pe vreo barca, nici macar o banala barca de pescuit. Lumea sa era, in schimb, intr-un restaurant, unde isi putea descheia nasturele de la gat al camasii. "Avea un restaurant preferat in El Paso, unde ii placea sa mearga. Era locul sau preferat. Ii placea mancarea acolo, dar in special aprecia ca bucatareasa ii facea intotdeauna aperitivul sau preferat: ceapa prajita in ulei cu sare."

Meir si-a indrumat toti baietii catre calea muzicii, iar din cand in cand mai punea si el mana pe cate un instrument sa-l alinte. Carl spune ca, din cate stie, tatal sau nu a luat lectii de muzica. "Dar pot spune sigur ca, in momentul in care canta la o vioara, canta foarte bine. Cel putin asa mi se parea mie, copil fiind, tatal meu era talentat la muzica, avea ureche buna si la orice instrument apuca sa cante se descurca bine."

Dar cel mai mult lui Meir ii placea munca sa. Carl spune ca meseria tatalui sau era numita "jobber". "Cumpara lucruri de la unii si le vindea mai departe la altii. De exemplu – rade iarasi melancolic la amintirea tatalui sau – imi amintesc ca a cumparat covoarele de la Hotelul Hilton din El Paso. Hotelul se moderniza si trebuia sa scape de ele. Nu stiu daca acele covoare au apucat sa intre pe mainile tatalui meu, le-a vandut imediat fara sa le atinga." O alta meserie pe care Carl crede ca tatal sau e posibil sa o fi avut, dar ca nu l-a vazut niciodata practicand-o, e aceea de blanar. Au mers impreuna in Salt Lake City, unde au auzit ca s-ar afla o carte de telefoane din anii ’30. Erau curiosi sa vada daca magazinul lui Meir din Chicago era trecut acolo.

Ii placeau trabucurile la nebunie. "Ii placeau trabucurile, si mamei ii displacea enorm acest obicei al lui. Odata s-a dus la magazinul lui si a cules toate chistoacele de la trabucuri. Periodic, tata renunta la trabuc, dar niciodata definitiv."

Cu cat vorbim mai mult, au atat simt ca intru in universul unei familii ca oricare alta. O familie privata, cu oameni, cu obiceiuri, cu amintiri. Nimic extraordinar si totusi nimic ordinar. Carl povesteste la telefon in timp ce imi propun din nou sa revenim la tragedia de pe Titanic. "Nu inteleg de ce aceasta poveste e atat de importanta pentru Romania", mi-a zis. In timp ce am incercat sa ii explic de ce, m-a intrerupt sa imi spuna ca am un aliat de partea mea. "E partenera mea, Sandra Blakeslee. Cand i-am spus ca nu pot intelege de ce acest subiect e atat de important, ea m-a oprit si mi-a explicat. Apoi m-a pus la treaba sa scanez fotografii si sa va comunic tot ce imi amintesc." Sandra Blakeslee e autor si scriitor stiintific care a lucrat pentru New York Times aproape intreaga sa cariera si, evident, aliat de incredere al Jurnalului National.

In realitate, despre evenimentul Titanic nu s-a vorbit prea mult in familia Moore. Pentru ei a fost un moment din viata lor. Unul care s-a incheiat cu bine, iar viata s-a derulat mai departe, cu bune si mai putin bune.

Poate lucrul cel mai evident ce il leaga pe Carl de tatal sau, Meyer – in afara de amintiri – e colectia de cartonase de la tigari.
Micutul Meir, in timp ce se afla pe Titanic, si-a gasit o ocupatie cum numai copiii pot gasi cand se plictisesc. A observat ca bogatasii americani aveau pachete de tigari cu poze colorate pe ele. Iar cand pachetul se termina, ei il aruncau. Cu tot cu poza. Meir s-a apucat sa colectioneze cartonasele. Statea de garda. Cum vedea un bogatas ca termina pachetul de tigari, cum se apropia sa intrebe daca i se permite sa pastreze cartonasul. "La vremea aceea, toata lumea fuma. Pachetele de tigari erau facute din hartie subtire, iar acele cartonase ilustrate aveau rolul de a pastra forma pachetului. Fumatorii nu dadeau drumul la cartonas decat in momentul in care ajungeau la ultima tigara." Cel mai mult ii placeau cartonasele cu cowboy si indieni, imi spune Carl. Interesant este faptul ca, de-a lungul timpului, Carl a reusit sa gaseasca niste cartonase cu cowboy si indieni tiparite prin anii 1911-1912. "Eram in Anglia, si ajunsesem intr-o piata unde erau cateva chioscuri, oamenii vindeau lucruri diferite. Atunci am vazut pentru prima data cartonasele si mi-am amintit ca tata le colectiona. De atunci si pana in ziua de astazi colectionez cartonase de la tigari. E un hobby, sa va spun drept, cam costisitor", si rade din nou ca un copil.

Un alt lucru ce l-a caracterizat pe Meir a fost faptul ca toata viata a mentinut o frica in suflet. Poate a fost frica de Armata Rusa, de care se pare ca ar fi fugit mama sa. "Nu stiu de ce nu mi-a dezvaluit numele adevarat nici la batranete. Si eu m-am intrebat", marturiseste Carl si e de acord ca, indiferent cat de multi ani trecusera de cand se stabilise in SUA, Meir nu s-a simtit niciodata in siguranta.

Intre timp, il intreb daca stie, poate e vreo legatura intre numele sau si faptul ca, la vremea cand bunica sa s-ar fi aflat in Romania, regatul era condus de Regele Carol I. "Nu. Si va spun sigur ca nu. Povestea numelui meu este alta. Mi-a spus-o matusa mea, sora mamei mele, care a aflat-o de la bunica mea. Se pare ca bunica mea il aprecia foarte mult pe Karl Marx. Atat de mult, incat la nasterea mea a vrut sa-mi dea numele lui Marx. Mama s-a opus, pentru ca, in traditia evreiasca, copilul trebuie sa poarte numele unei rude decedate. Si, n-o sa va vina sa credeti, dar numele meu actual este Carl Marcus Moore. Numai datorita traditiei evreiesti in Statele Unite nu exista astazi un Carl Marx Moore", rade el.

Se scuza ca nu are mai multe informatii. "Imi pare rau ca nu am intrebat-o pe bunica mea mai multe. Dar la vremea aceea nu era o mare socoteala. De fapt, sa va spun un incident amuzant, primisem acum ceva timp un telefon de la un fost coleg de liceu. M-a sunat sa ma intrebe daca stiu ca bunica mea a fost pe Titanic cu bunica lui. Mi-a zis ca el abia atunci aflase, deci rudele sale au fost si mai discrete in legatura cu acest moment." O ironie a vietii, nu alta. In timp ce anumite personaje s-au anuntat ca fiind supravietuitori ai Titanicului doar ca mai tarziu sa fie descoperite ca fiind mincinoase, adevaratii supravietuitori –unii dintre ei – au preferat sa ramana anonimi chiar si in randul familiilor. Ce a fost in sufletul lor, ce le-a motivat decizia nu se stie. "Cert este ca nici bunica si nici tatal meu nu au purtat tricouri pe care sa scrie «Am supravietuit naufragiului Titanicului»".

Profesor emerit la Kent State University
S-a nascut la 10.10.1942, in Chicago, parintii sai fiind Meyer Moore (supravietuitorul) si Henrietta Wasserzug Moore. Si-a petrecut primii ani din viata in El Paso, Texas, cariera la Kent, ca profesor la Kent State University, unde este acum profesor emerit. In ultimii 20 de ani a locuit in Santa Fe, unde este consultant pentru mai multe organizatii neguvernamentale si administratie. Are doi copii adulti – Chris Moore, profesor de neurologie pluridisciplinara la Brown University, si Lee Moore, care este rabin si lucreaza la Akron si Kent (Ohio), iar in Kent locuieste. Partenera lui Carl in Santa Fe este Sandra Blakeslee, reporter la New York Times si autoare a mai multor carti.