Paula Iacob l-a aparat pe Nicu Ceausescu. Pe parcursul procesului a devenit prietena si confidenta lui.
"Jurnalul National": De unde credeti ca a pornit toata furia impotriva copiilor lui Ceausescu?Paula Iacob: Am trait si eu personal aceasta furie pe 21 decembrie seara, cand eram la Inter Continental. Daca n-as fi fost foarte sensibila la gazele lacrimogene, am fi putut fi, eu si sotul meu, printre cei care nu s-au mai intors din Piata Universitatii. Era sentimentul primar de a te razbuna pe cei care ti-au facut rau.
Cum ati trecut peste aceste
sentimente?
Am fost un avocat care si-a iubit
profesia intotdeauna si am bucuria
ca am putut trece peste ura
si furia pe care le aveam toti in
acele momente. Eram departe de a
fi un sustinator al regimului trecut,
n-am fost nici macar membru de
partid si nici nu mi-am dorit sa
fiu, dar mi-am dat seama ca nu
trebuia sa plateasca el pentru sistemul
creat de altii. Din pacate,
ceea ce s-a intamplat cu copiii lui
Ceausescu a fost o lectie invatata
in cei 50 de ani de comunism.
Cum ati devenit aparatorul lui Nicu Ceausescu?
Era pe la inceputul anchetei,
Nicu Ceausescu era in arest la
Penitenciarul Rahova. Asteptam
intr-o zi sa intru la un detinut obisnuit si am observat ca lui Valentin
Ceausescu ii aducea pachet
viitoarea lui sotie. Era o zi de iarna
foarte rece, ea statuse ore intregi
acolo si mi-am spus ca trebuie sa
tina foarte mult la el. La Zoia era
fratele sotului. Sotul era si el stupid
arestat, pentru ca era casatorit
cu fiica cuiva. La Nicu insa am sesizat
ca nu era nimeni, cu nici un
fel de pachet.
Intamplarea a facut ca apoi sa
ma intalnesc in tribunal cu o tanara avocata, casatorita cu un membru
al familiei Ceausescu, careia
inainte de 1989 nu-i ajungeau cele
doua maini ca sa le dea la sarutat,
iar acum era marginalizata. Chiar
i se spunea: "Ce mai cauti in tribunal
cand esti ruda cu dictatorul?".
Niciodata nu mi-au placut nedreptatile si m-am dus sa stau de vorba
cu ea. M-a intrebat daca n-as vrea
sa ma ocup de cazul lui Nicu.
Ce v-a determinat sa dati
curs rugamintii?
Aveam foarte multi prieteni si
rude in Sibiu si am vazut cu ochii
mei cum se purta cu sibienii. Apoi,
avusesem o clienta care era in divortcu un ofiter de securitate si nici un
avocat din Sibiu nu vroia sa-i preia
cazul pentru ca nu vroia sa se lupte
cu domnul ofiter. S-a dus la Nicu si
i-a spus problema ei... "Stiti am fost
maritata cu un securist..." Atunci
el a inceput sa rada si i-a spus: "Pai
bine fato, eu te-am pus sa te mariti
cu un securist?", dar a fost singurul
care a ajutat-o.
Mai era unul dintre ciobanii
vestiti de la Sibiu, Dinica Manitiu,
fusese arestat. Toata lumea il
cunostea, toti veneau la mesele
extraordinare pe care le facea acest
cioban cu doi ani de Filosofie, dar
cel care l-a ajutat si l-a pus in libertate
imediat a fost Nicu. Aceste
cateva lucruri pe care le stiam,
inclusiv faptul ca mergeam de la
Bucuresti sa-mi cumpar o bucata
de salam de Sibiu, m-au facut sa
vreau sa-l cunosc si sa accept sa-l
apar. I-am spus insa doamnei respective
ca daca dupa prima intrevedere
va fi ceva care imi displace,
nu asigur decat apararea in timpul
urmaririi penale.
Cand ati inceput sa credeti in nevinovatia lui?
Am avut un mare noroc pentru
ca inainte de Nicu Ceausescu il
aparasem pe seful Securitatii de la
Sibiu, Rotariu, un om cu o judecata
deosebita, dar care ar fi avut
tot interesul sa spuna ca Nicu i-a
dat ordin sa traga. El mi-a spus
ca Nicu Ceausescu nu i-a dat acel
ordin, dimpotriva era ingrijorat sa
nu se intample ceva. Dupa prima
intalnire cu el, cand am vorbit sase
ore, am fost convinsa ca trebuie
sa-l apar. L-am considerat, indiferent
de ce s-a petrecut mai tarziu
in fata instantei de judecata, nevinovat.
Un avocat nu judeca, dar
daca are putina experienta isi da
seama daca are de-a face cu un om
vinovat.
Cum era Nicu Ceausescu
dupa tot ce i se intamplase?
Stiam ca e un agitat, dar am
avut surpriza sa-l vad deosebit de
linistit, deosebit de politicos cu
mine si absolut convins ca va fi
condamnat. Imi spunea tot timpul:
"Doamna, eu nu scap fara 20 de
ani". A fost foarte retinut la inceput,
dar dupa aceea mi-a povestit
atatea amanunte din viata lui
sociala si particulara incat pot sa
spun ca la un moment dat a fost ca
o carte deschisa pentru mine. Eram
singurul om care-i era aproape in
acele momente. M-a surprins
decenta lui, desi citisem si auzisem
diverse lucruri. Nu l-am auzit nici
un moment sa spuna un cuvant
rau despre cineva sau cuiva.
Cum v-ati apropiat de el?
Au fost zile grele in timpul procesului,
in care am stat in instanta
de dimineata pana seara, la 21:00.
In zilele acelea nu-i mergea bine.
Nu i se aducea mancare, venea de
la Aiud in fiecare zi si era grav bolnav
de ficat. Intr-una din zile am
avut o pauza la pranz si eu eram
invitata la un botez. Cum n-am
putut sa stau mult, mi s-a dat, cum
sunt ardelenii darnici, o cutie de
pantofi plina de prajiturele.
Bineinteles ca am dus-o in subsolul
in care stateam de vorba cu el
in pauzele procesului. Nu stiam
daca mi se va da voie sa-i dau si lui
de mancare, asa ca am inceput sa
mananc eu prajituri, una, doua si,
ca din intamplare, i-am spus: "Te
rog sa poftesti si tu". Politistii care
stateau sa ne pazeasca s-au jenat
sa ma opreasca. Si asa am inceput
sa-i aduc tot timpul mancare, sub
pretext ca sunt o persoana care
mananca mult. Mancam impreuna
si vorbeam.
Cum vorbea despre
parintii lui?
Nu vorbea decat foarte rar
despre ei. Niste gazetari straini i-au
pus o data aceasta intrebare si le-a
raspuns printr-o intrebare: "Ati
auzit sau stiti ceva despre conflictul
intre generatii? Dumneavoastra
n-ati avut niciodata o neintelegere
cu parintii?". Stia ca ei au gresit.
Mi-a spus odata ca tatal lui n-ar fi
gresit atat de mult daca cei din jur
nu l-ar fi indemnat. Era constient de
greselile lor, dar nu-i judeca. Mi-a
spus ca la inceput n-a stiut despre
ordinul tatalui sau de a trage in
oameni, iar apoi a facut tot ce i-a
stat in putere sa-l impiedice.
In prima discutie cu el, l-am
intrebat despre viata de familie.
Daca manca impreuna cu parintii
lui, daca mama lor facea, ca orice
mama, gogosi, clatite... S-a uitat la
mine mirat si m-a intrebat: "Cine,
mama? Mama avea cu totul alte
treburi... Nu sa stea cu noi".
Intr-un an, in ajun de Craciun a
fost la manastire la Cernica si mia
spus ca a aprins lumanari pentru
ei. Dar despre moartea parintilor
lui nu a vrut sa discute niciodata.
Dar despre femeile din
viata lui?
Era foarte discret. A fost intrebat
despre relatia lui cu o mare
sportiva, dupa ce persoane din
anturajul sau familia ei facusera
declaratii ca i-a smuls unghiile, ca
s-a purtat cumplit. Ar fi putut fi
tentat sa raspunda unor asemenea
grozavii, n-a spus decat: "Da
stiu, a fost o foarte mare si foarte
talentata sportiva". Mai am si
acum scrisorile de dragoste pe care
le-a scris din inchisoare pentru
Daniela Vladescu. Erau scrisori
ale unui tanar de 16-17 ani de o
puritate si un sentimentalism cum
la putini oameni am intalnit.
Cu fratii lui in ce relatii
era?
Fratii lui au fost eliberati in
timp ce el era inca in proces. Au
venit atunci la Sibiu. La un
moment dat a fost pus in libertate,
la Sibiu, inainte de plecarea dosarului
la Bucuresti, si m-a rugat pe
mine sa-l iau, sa vina impreuna
cu mine la Bucuresti. Probabil ca
i-a fost teama sa mearga cu ei, cu
masina.
De ce n-a fugit atunci?
Au fost doar cateva zile de libertate,
pentru ca Parchetul a
facut recurs. In mod precis cineva
i-a facut atunci o astfel de propunere.
Numai ca inteligenta nativa
pe care o avea l-a facut sa vina la
mine sa-mi spuna si in acelasi timp
sa aiba exact opinia mea ca nu trebuie
sa faca ceva nepermis de lege
si sa astepte rezultatul procesului.
Apoi a fost reincarcerat.
Cine in afara de dumneavoastra
a fost alaturi de
el?
Au fost oameni care nu-l mai
cunosteau, mai nimeni nu-l mai
cunostea, au fost insa oameni care
mi-au dat telefoane fara sa ma
cunoasca si m-au intrebat daca pot
sa faca ceva sa-l ajute. Erau prieteni,
rudele mai putin. Imi amintesc,
inainte de a incepe procesul
am rugat-o pe prietena lui, Daniela
Vladescu, sa ii trimita un rand sau
o ciocolata pe care sa scrie un
cuvant. O dupa-amiaza intreaga
m-am rugat spunandu-i ca pentru
un om un asemenea proces e un
moment foarte greu si are nevoie
totusi sa stie ca are undeva un
punct de sprijin. A refuzat tot, nu
a scris nici macar pe ciocolata pe
care o aveam eu. A plecat in proces
cu o stare nu tocmai buna si in
orice caz a simtit ca era singur.
Era un patriot? Cum percepea
noua democratie?
Nu exagerat, iubea viata si
modul in care traiesc oamenii in
aceasta tara, dar era atasat mai
degraba de prieteni, de un anumit
mod de viata. Democratia i s-a
parut un lucru absolut normal.
Din dosar rezulta ce discutii a avut
cu Daniela Vladescu, pe 22 decembrie,
in drumul de la Sibiu la
Bucuresti. Ii spunea ca nu o sa fie
nici o problema "reintru la fizica si
poate si in invatamant". Avea realmente
un cap politic. Cand venea
la noi, dupa eliberare, imi spunea
imediat ce au scris ziarele, care e
opinia lui si vreau sa va spun ca
poate am inteles politica mai bine
dupa acesti doi ani si jumatate in
care am tot discutat impreuna.
Cine il chemase la Bucuresti pe 22 decembrie?
Nimeni. In momentul arestarii
venise de la Sibiu cu prietena lui,
care dupa aceea s-a retras. Si mie
mi s-a parut ciudat, dar nu l-a chemat
nimeni la Bucuresti. A venit
cu Daniela Vladescu pentru ca i
se parea normal sa se intoarca in
Bucuresti. Considerase trimiterea
la Sibiu ca pe un surghiun. Si se
impacase cu ideea ca va continua o
viata normala la Bucuresti.
Se zvonise ca vine la Bucuresti sa preia puterea.
Si-a dorit vreodata puterea
politica?
Nu dorea decat sa aiba o viata
normala, sa munceasca si, pe undeva,
cred ca i-a si convenit ideea
aceasta, de om obisnuit. Isi dorea
o viata linistita si fara supraveghere.
A reiesit din dosar ca in
casa in care locuia la Sibiu seful
Securitatii nu a intrat niciodata
pana la evenimentele din decembrie
1989. Prefera prezenta unor
oameni mai simpli cu care se
simtea bine. Din dosar am aflat
ca manifestantii care s-au dus in
fata Comitetului Judetean strigau:
"Sa plece taticuâ si sa vina
Nicu". Deci ideea a fost a oamenilor
care doreau ca la conducerea
tarii sa fie un om cu o gandire normala,
care sa inteleaga nevoile lor,
sa stie ce inseamna sa iubesti o
femeie, sa bei un pahar de vin, sa
fii apropiat de oamenii obisnuiti.
I-a fost teama vreodata
pentru viata lui?
Nu. Niciodata. Nu credea ca
oamenii l-ar putea uri atat de mult.
Nici in penitenciar nu a fost vreun
om care sa-si manifeste ura impotriva
lui. Aiudul este o inchisoare
unde sunt oameni cu condamnari
grele. Pentru crime, talharii si
vreau sa va spun ca toti s-au purtat
cu el asa cum te porti cu un
om bolnav. Intr-o zi am venit cu
niste gazetari straini, iar el a fost
scos din celula sa dea interviul. A
stat foarte mult timp si colegii de
celula au crezut ca se intampla
ceva cu el de nu mai este adus
inapoi. Au inceput sa bata cu lingurile,
cu farfuriile de tabla pana
s-a intors in camera.
I-au fost respectate drepturile
procesuale in timpul
urmaririi penale?
Da, intr-un fel da. Nu ma pot
plange de modul in care s-a desfasurat urmarirea penala, dar ceea
ce m-a deranjat a fost ca mi s-au
respins toate cererile de eliberare
pe care i le-am facut pe caz de
boala... S-au lovit de un zid. Era vizibil,
daca era descheiat la camasa,
ca avea sparturi de vase, ceea ce
inseamna varice esofagiene, dar
se spunea ca poate suporta regimul
penitenciar. L-a suportat atat de
bine ca dupa doi ani si jumatate de
inchisoare, doi ani si ceva de libertate
a plecat dintre noi.
Dar in timpul procesului?
Judecatorii, in modul in care s-au
comportat, au lasat deschisa totusi
poarta dreptatii, mi-au ingaduit
toate intrebarile pe care le-am pus,
mi-au ingaduit sa am posibilitatea
de a vorbi cu el, mi-au ingaduit tot
ceea ce a dus mai apoi la solutia de
incetare a procesului penal la
Curtea Suprema, dupa doi ani si
jumatate. Dar pentru ca nu puteau
altfel, dupa ce l-au tinut niste ani
dupa gratii, s-a hotarat sa ramana
condamnat pentru detinere ilegala
de armament. Acum intreb si eu...
Copilul presedintelui unui stat isi
scoate el permis existau erau organe
care se ocupau de aceste lucruri?
Dar trebuia retinut ceva si s-a retinut.
El ar fi vrut intr-o zi sa depuna
un memoriu pentru recurs in anulare,
sa nu ramana cu aceasta condamnare,
dar din pacate, soarta nu
i-a mai ingaduit.
Cum a reactionat la citirea
sentintei de 20 de ani?
Era o zi de vara calda cand s-a
pronuntat sentinta. Presedintele
instantei, un judecator bun si despre
care am o parere foarte buna ca
om, dar acesta era momentul... in
clipa in care a citit sentinta, 20 de
ani, era schimbat total. Curgea apa
de pe el desi era un barbat inalt si
foarte slab. Singurul om calm era
Nicu si cand a auzit sentinta mi-a
facut un semn cu capul, de genul
"Vedeti doamna, v-am spus eu ca
degeaba va luptati?".
Ce a schimbat soarta procesului?
Ce a dus la eliberarea
lui?
Schimbarea declaratiei colonelului
Dragomir, martorul principal
impotriva lui. A inteles sa-si
descarce constiinta, m-a sunat si
mi-a spus ca vrea sa spuna adevarul. A facut acest lucru. A spus
ca nici un moment Nicu Ceausescu
nu i-a dat ordin sa traga, desi in
prealabil declarase altceva. In orice
caz, din tot procesul a reiesit ca
nu el a dat vreo dispozitie de tragere,
dimpotriva, el a fost cel care
a dat ideea militiei de a pune afise
pe care sa se spuna revolutionarilor
"Suntem alaturi de voi".
Ii ura pe cei care l-au
umilit in seara de 22 decembrie?
Dupa ce a iesit din inchisoare,
a aflat cine l-a injunghiat. I-am
spus bine, hai sa-ti fac actiune si
sa-l trimitem in judecata, pentru ca
nu se poate chiar asa, sa implanti
cutitul intr-un om si sa nu patesti
nimic. Si atunci mi-a spus: "Lasati-l
doamna, ce sa-i mai fac si eu... E un
amarat!". N-a vrut sa-mi spuna
nimic despre el. L-a lasat pur si
simplu in pace.
Ce va spunea despre noul
presedinte al tarii, Ion Iliescu?
Dar despre oamenii
din jurul parintilor lui?
I-am spus la un moment dat
sa-i trimita un memoriu... si a
refuzat. Fugea de discutiile in care
ar fi putut sa se manifeste urat.
Moartea lui Milea i se parea ciudata,
dar nu discuta mai mult.
Cum era in ultima perioada
a vietii?
A murit dorind enorm sa
traiasca. Am vorbit cu el inainte de
a pleca la Viena, n-a vrut sa plece
acolo. A vrut sa ramana sa fie
ingrijit aici. Poate a fost un presentiment.
Mi-a telefonat de acolo
spunand ca abia asteapta sa se
intoarca acasa; medicii ii spusesera
ca a doua zi va fi externat, dar
dupa cateva ore a murit.
Ce a insemnat Nicu Ceausescu pentru dumneavoastra?
Au fost putine cazuri in care
m-am atasat de cei pe care i-am
aparat si as minti sa spun ca nu-i
pastrez o amintire frumoasa. In
orice caz nu am primit in viata
mea atatea flori cate am primit la
procesul de la Sibiu si nu am
intalnit un om care sa-mi vorbeasca
atat de frumos dupa un proces.
Dupa eliberarea lui am pastrat
o relatie foarte apropiata. Chiar
imi spunea ca i se pare extraordinara
viata noastra de familie, in
care fiecare il asteapta pe celalalt
ca sa luam masa impreuna. A fost
o perioada in care lua masa la noi
aproape in fiecare zi. Toti membrii
familiei mele il indragisera.
Cum v-a schimbat viata
procesul lui Nicu Ceausescu?
Trebuie sa recunosc ca, desi
eram un avocat cu clientela, nu asfi avut numele pe care il am astazi,
daca nu l-as fi aparat pe el. Pentru
mine procesul lui a fost o dovada ca,
daca un avocat lupta cu suflet si
incredere in adevar, trebuie sa
obtina solutia dreapta. Dupa condamnarea
la 20 de ani am fost putin
descumpanita. Solutia finala insa
m-a facut sa cred ca nu am gresit
cand mi-am ales aceasta meserie
renuntand la cea de gazetar sportiv.
Pastrez durerea si amaraciunea ca
poate daca ar fi fost eliberat de la inceput
ar mai fi trait.
CV
Paula Iacob
S-a nascut la Bucuresti. La
varsta de 16 ani devine studenta
a Facultatii de Drept din
Bucuresti, pe care o termina la
20 de ani.
Timp de cinci ani lucreaza la
ziarul "Sportul", ca jurnalist
sportiv.
Isi incepe cariera in avocatura,
meserie pe care o practica de
peste 35 de ani.
In 1990, devine aparatorul lui
Nicu Ceausescu, pe care il
reprezinta pana la sfarsitul procesului,
in 1992.
Este presedinte al Federatiei
UNESCO si al Asociatiei Femeilor
de Cariera Juridica.
Casatorita cu avocatul Nicu
Iacob. Are o fiica de profesie
medic
psihiatru.