Noi între noi, cu noi şi-ai noştri

M. GRUIA SANDU • "PUPĂTURILE POARTĂ ÎNTOTDEAUNA NOROC"
Arlechino – Mihai Gruia Sandu – vorbeşte în interviul de azi despre cea mai longevivă piesă de teatru românească, despre el şi despre jocurile cu perdea ce se petrec pe scena teatrului dâmboviţean.

       Jurnalul Naţional: Sunteţi actor de teatru şi de film, conduceţi o trupă particulară de teatru, Dell’ Arte, mai mereu plecat prin turnee, predaţi un curs despre Comedia Dell’ Arte, la catedra de masterat. Tot timpul faceţi câte ceva. Când mai "respiraţi"?

Mihai Gruia Sandu: Personal, cred că omul are nevoie în principal de repaus. Iar toată prostia asta cu munca, toată nebunia cu acumularea de bani, de bunuri, pe care nu le iei cu tine când pleci, sunt o exagerare a generaţiilor trecute. Ar trebui să ne preocupe lucruri mai puţin perisabile. Dar cui să spun asta? Nimeni nu mă înţelege. Nici măcar feţele bisericeşti care propovăduiesc nu o practică.

       Sărbătoriţi 13 ani de când jucaţi alături de Oana Pellea în spectacolul "Mă tot duc"...

Cu Oana Pellea joc, în momentul de faţă, în două spectacole:  "Buzunarul cu pâine", la Metropolis, şi, într-adevăr, "Mă tot duc", la Teatrul Foarte Mic, iată cel mai longeviv spectacol care există pe lista teatrelor româneşti în acest moment. 

       Asta-i o performanţă care ar merita premiată...

Nu suntem foarte mult băgaţi în seamă de lumea teatrală românească. Poate şi pentru faptul că ne-am dezvoltat mai mult afară, iar cronicile noastre de excepţie sunt preponderent din Franţa, Belgia, Elveţia şi Italia. Lumea teatrală românească, preponderent bucureşteană, şi-a construit un sistem de valori. Noi între noi, cu noi şi-ai noştri. Această scară valorică, valabilă doar pe malul Dâmboviţei, face ca, în afara faptului că suntem o cultură mică, să fim şi o cultură închisă. Limitată şi exclusivistă.

       În câte limbi străine aţi jucat "Mă tot duc"?

În trei: română, franceză şi italiană. Şi s-ar putea, dacă mă voi scutura de lene, pentru că n-am învăţat încă engleza, să mai aibă şi a patra variantă. Trebuie să spun că această piesă s-a jucat mai întâi în limba franceză şi abia acum vreo 5 ani a fost tradusă în română.  Recunosc că în italiană lucrurile au mers foarte uşor. În ceea ce priveşte numărul reprezentaţiilor, cred că n-am depăşit 400 cu acest spectacol.

       Cum aţi ajuns la această colaborare trainică cu Oana Pellea?

Întâmplător am ajuns să colaborăm, iar în ceea ce priveşte trăinicia colaborării noastre, cred că este o întâlnire cum rar ne este dat în viaţă. Am lucrat amândoi în acelaşi teatru vreo 16 ani. Bulandra. Împreună am jucat doar în vreo patru spectacole. Ani la rând ne-am antipatizat reciproc, având totuşi stimă unul pentru celălalt. În cel de-al doilea proiect al Teatrului franco-român, din care ar fi trebuit să facă parte acest spectacol, cel de-al doilea actor distribuit în rol a abandonat proiectul cu 10 zile înaintea premierei. Oana a fost suficient de generoasă să intre în locul lui şi, în puţinele zile rămase de repetiţie, totul a basculat altfel, relaţia actoricească devenind femeie-bărbat. La vremea aceea, spectacolul dura o jumătate de oră. Culmea este că regizorul lui original, un domn din Quebec, nu l-a văzut şi nu-l cunoaşte în formula de astăzi...

       Pentru copii... nimic? I-aţi uitat?

Am pus o piesă la Teatrul Ţăndărică. "Cei trei purceluşi". Pentru copii, emisiunea pe care o făceam s-a terminat acum 12 ani. În general, toţi oamenii care vor să scoată bani din cultură şi care vor să facă cultură sunt oameni de afaceri şi nu de cultură... De vreo opt ani, în România nu mai există emisiuni pentru copii. Copiii români nu mai merită să se facă ceva pentru ei. Sunt o categorie defavorizată din punct de vedere cultural, la fel ca şi persoanele de vârsta a treia. Avem un aparat de stat lipsit de consistenţă şi coloană vertebrală, o adunătură de limbrici, pupincurişti şi profitori. Acesta este Parlamentul României, iar instituţiile alese ale statului sunt pline numai de oameni care vor să se îmbogăţească rapid pe spinarea tuturor, fără scrupule, că nu ştiu dacă mai prind un alt mandat, şi cărora nu le pasă absolut deloc de viitorul nici apropiat, nici îndepărtat al neamului românesc.

       Şi ca să nu terminăm într-o notă pesimistă, vă amintiţi care a fost cea mai sensibilă replică pe care aţi primit-o de la un copil?

Făceam teatru de păpuşi, în 1979, şi jucam un rol negativ, o caracatiţă. Eram bau-bau-ul piesei, iar acţiunea se petrecea pe fundul mării. Spectacolul s-a ţinut la o grădiniţă. O fetiţă, poate de vreo 3 anişori, a venit la mine după spectacol şi mi-a zis: "Nenea, vreau să te pup". M-am aşezat în genunchi, în faţa ei, ca să poată copilul să mă pupe, m-a pupat – nu ştiu ce i-a plăcut atât de mult la personajul meu negativ –, după care am pupat-o şi eu şi, când să mă ridic în picioare, am înlemnit. În spatele ei se făcuse o coadă cu toţi cei 250 de copii ai aceleiaşi grădiniţe. Şi toţi m-au pupat. Între timp, se strânsese decorul, plecaseră toţi colegii mei, dar eu eram la rând la pupat. Nu ştiu de ce pe mine, nu ştiu de ce atunci. A fost cel mai emoţionant moment care mi s-a întâmplat după un spectacol de teatru.

       Aşadar, pupăturile poartă noroc...

Pupăturile poartă noroc întotdeauna. De-asta vă şi spun, şi ăsta ar fi unul dintre multiplele mesaje pe care le-aş transmite: "ŢINEŢI-VĂ ÎN BRAŢE ŞI PUPAŢI-VĂ TOT TIMPUL!". Atât de mult noroc poartă, că nu vă daţi seama...