"Nu mai calc in viata mea la mare"

Oamenii evacuati din casele lor sunt cazati la caminul cultural si la gradinita. Cladirea incapatoare care le cuprinde pe amandoua a fost candva resedinta grofilor care au stapanit in zona.

TRAGEDIE. Nu mai exista notiunea de "uscat"

In curtea gradinitei e cea mai mare zarva. Copiii se dau in cateva leagane, oamenii trag de animalele pe care le-au salvat, jandarmii cara baxurile cu apa si pachetele cu mancare, pompierii gatesc pentru sinistrati la o bucatarie de campanie, pe care au adus-o in curte.

AJUTOARE. In prima faza, au fost trimise in zona ajutoare de urgenta - alimente si obiecte de prima necesitate

DISPERARE. Cei ramasi fara case dorm pe saltelele insiruite pe podeaua de la gradinita, printre desene colorate si jucarii care canta. "As vrea.... as vrea", ingana un tanar. Nu mai indrazneste sa spuna cand da cu ochii de noi. Intr-un tarziu isi face curaj: "As avea si eu nevoie sa dorm undeva in noaptea asta", abia sopteste. "Uite, aici mai sunt trei locuri", ii arata cei deja cazati cateva saltele de langa perete, acoperite cu paturi noi. "Nu mai avem casa, ce-o sa facem, unde mergem?!", aud din toate partile. "Dumneavoastra stiti, spuneti drept, nu-i asa ca apa asta nu se retrage nici intr-un an? Spuneti-ne, de ce nu vreti sa ne spuneti?!", ne trag oamenii de maneci, intreband in disperare.

AUTORITATILE. In Primarie, toata lumea alearga. Telefoanele suna incontinuu. Peste multimea de glasuri speriate si agitate tuna ordinele scurte si precise ale celor din Inspectoratul pentru situatii de urgenta. "Mare noroc cu ei, ca oamenii cand vad pe cineva in haina militara mai capata curaj. Plus ca i-au mai pus pe oameni la putina disciplina militara, ca la inceput era o harababura!...", spune una dintre angajate. Un satean se invarte prin Primarie de cateva minute. Ezita ca si tanarul care-si cauta adapost la gradinita. "As indrazni pentru o paine", spune, rusinat, gospodarul, intr-un final.

NO COMMENT. Oameni care nu mai au de ce folosi cuvantul "acasa"

PE LISTA. Alimentele sunt in caminul cultural, unde le pazesc jandarmii. Nu intra nimeni in incapere. Soldatii le aduc satenilor painea, sticla de apa minerala sau conserva dupa care au venit. Se dau si haine, paturi, saci de dormit, cu lista, de la Primarie.

La capatul soselei din Foeni e un pod din piatra care nu mai duce nicaieri. A ramas ca un fel de peninsula rosiatica, ce inainteaza in mare. Intre pod si cimitir e "portul" unde pleaca si vin barcile de la si spre Cruceni, satul vecin, care e inconjurat din toate partile de ape. Accesul nu se poate face decat cu barca.

SOLIDARITATEA. Pe mal, langa gardul cimitirului, sunt stivuite alimentele pentru urmatorul transport. Ne ingramadim si noi in barca de asalt, plina-ochi cu sticle de apa plata. "Va rog, luati si cutiile astea cu cozonac. Ca le-o fi pofta baietilor", spune femeia de pe mal. Trudeste de dimineata impreuna cu fiica ei, o copilita. Ele incarca ajutoarele, ajutate de soldatii Batalionului Multinational Tisa, cei care conduc barcile de asalt. Sunt multumite ca apa nu le-a inundat casa. "La noi mai stau trei familii acum, ca n-au unde sa mearga. Multumim lui Dumnezeu ca pe noi ne-a ferit de apa si putem sa dam adapost unor oameni", spune femeia. Abia am apucat sa ne departam de cimitir, ca motorul barcii s-a oprit. Pe elice s-au incalcit cateva plante, pentru ca apa e plina de vegetatie. Fotoreporterul Jurnalului National a lasat aparatul de fotografiat si a apucat una dintre vasle. Militarul din Batalionul Tisa are o figura atat de hotarata, incat e imposibil sa-ti fie teama in barca lui, chiar daca motorul nu mai functioneaza.

Dupa cativa metri, cand trecem de zona cu vegetatie, scoate elicea din apa si o curata. Pana la Cruceni, cu barca incarcata, facem jumatate de ora.

DEGEABA... In "port", un grup de oameni asteapta ajutoarele, pe care le dau din mana in mana, ca sa mearga mai repede. Barca nu pleaca goala la Foeni. Cativa sateni, incarcati cu ce-au putut sa mai salveze din casele care se prabusesc, se urca in barcile care ii duc la Foeni sau la statia de apa de langa Graniceni, de unde se face o sosea spre Timisoara. Si la podul de la Graniceni, masinile cu ajutoare au facut coada.

Ulitele satului Cruceni sunt pline de vaci si de oi. Nu mai au oamenii unde sa le pasca, daca satul e izolat de ape. "Degeaba primim ajutoare. Noi de liniste avem nevoie. Sa stiu ca nu mai vine apa. N-am mancat si n-am dormit de o saptamana", se plange una dintre satence. "Nu mai calc in viata mea la mare. Am vazut atata apa zilele astea, incat nu vreau sa mai aud vreodata de vacanta la mare!", spune si o vecina.

GREUTATI. Motoarele barcilor au probleme din cauza vegetatiei incalcite pe elice

"AM VISAT CA ERAM ACASA"... De la Foeni la Otelec sunt 20 de kilometri. De cand a plouat, intre cele doua sate nu s-ar putea circula decat cu barca. Insa nici macar militarii experimentati nu indraznesc sa faca acest lucru, pentru ca apa e foarte mare si punctele de reper sunt greu de gasit. Asa ca, daca vrei sa ajungi la Otelec, de la Foeni, trebuie sa ocolesti pe la Timisoara, dupa ce treci prin "delta Banatului", pana la Giulvaz.

Dupa doua zile in care ai vazut numai apa, e ciudat sa treci prin sate in care soseaua se vede, copiii se joaca pe la porti si casele stau in picioare. Cand incepi sa te inveti cu uscatul, ajungi la Otelec. La cativa metri de la intrare, satul se pierde brusc sub apa. La Otelec, sunetul putred al caselor care se prabusesc e si mai sinistru. Iti vine sa-ti astupi urechile.

"Nu pot sa plang pentru mine. Am ramas fara casa, sunt singura, dar eu sunt batrana. Plang pentru cei care au copii si au ramas fara adapost. Am apucat sa impachetez cate ceva, dar a venit apa. Casa acum are crapaturi mari in ea. Nu vreau sa trimit soldatii acolo sa-mi ia lucrurile. Ce importanta au niste lucruri? Nu vreau sa se prabuseasca si sa moara tinerii acestia din cauza mea", spune resemnata Kovacs Ana (62 de ani). "Aseara am visat ca am fost acasa... Cand m-am trezit... Eu nu cred ca o sa mai am vreodata la ce spune "acasa"", mai adauga, cu ochii umezi de lacrimi.

ANIMALELE. "Portul" de la Otelec e chiar pe sosea. De aici, se ajunge in satul Ionel. "Aici ieri era un porc. Manca pamant saracu’, de foame. Ne-am dus sa-l scoatem, dar n-am putut", ne arata unul dintre militarii care conduce barca peste una dintre curti, in care a mai ramas doar o gramada de moloz, in mijlocul apei. "Daca te uiti, ii vezi urechile, sub grinda de sus. A cazut peste el. Cat s-a mai zbatut saracul, pana a murit... Sa nu va speriati, ca o sa vedeti o gramada de animale moarte, care plutesc", ne pregatesc militarii.

Cand iesi din Otelec, spre Ionel, nu e decat o imensitate de apa, fara maluri. Barca in care suntem ia apa incontinuu. Ne-a trecut de glezne. "S-a spart. La Ionel, trebuie sa trecem peste calea ferata, care e un pic mai sus si, barca s-a tot lovit", ne explica militarii. Pe drum, ne incrucisam cu un ponton mare, impins de o barca. Oamenii si-au pus pe el animalele si lucrurile mai de pret pe care nu le-a luat apa si le duc pe la rude, la Otelec sau, mai departe, la Pustinis.

URGENTA. Principala problema din zonele afectate de inundatii este numarul mare de animale moarte, care trebuie ridicate si incinerate

PROBLEMELE. La Ionel, nu exista notiunea de "uscat". Barca opreste langa cladirea garii. Sari direct in apa care iti ajunge cam pana la genunchi. "Usor, pe aici, pe langa zid. E mare apa, dar sigur nu e nici un canal daca mergeti pe langa perete", ne indruma localnicii. Ajungem la "drum", locul in care, prin apa, poti sa mai zaresti urma unui marcaj. Ne tinem dupa linia galbena. Apa ne-a trecut de mult de genunchi. Din curti, ne latra cainii ramasi in lant. Nu mai au ce pazi; casele s-au prabusit. Stapanii i-au uitat. Sunt lihniti de foame si te privesc cu ochi turbati.

Doar cardurile de gaste care se balacesc nepasatoare par in largul lor. De unul dintre stalpii de pe marginea "drumului" este agatat un telefon. Functioneaza. La cativa metri - un scaun gol. Confort pentru nimeni, intr-un sat aproape pustiu. Satenii ramasi fara case au fost cazati la Otelec si la Pustinis, un sat vecin.

Un tractor ne salveaza, la intoarcere. Ne urcam pe busteanul lung, agatat de el. Cand e apa mai mica, e usor sa-ti tii echilibrul. Cand e mai adanca, busteanul incepe brusc sa pluteasca, ne dezechilibram, cadem, dar nu ne descurajam. Ajungem la gara, unde vin barcile. Ii multumim celui care ne-a dus. "Sa fiti iubiti", ne ureaza omul, cu un zambet cat toata fata.

BARCA OPTIMISTILOR. Au aparut si cativa sateni, cu genti si saci dupa ei. Unul are un monitor de computer in brate.

Cand a auzit ce se intampla acasa, a venit tocmai din Italia, unde munceste. A strans cate ceva si a dus, cu barca, la Otelec. Dar i-au ramas in casa inundata combina, frigiderul, masina de spalat. E optimist. E tanar, o sa munceasca si o sa cumpere altele.

De altfel, la intoarcere, am nimerit intr-o barca de optimisti. Un satean venise special ca sa-si salveze cainele. Catelusa pechineza tremura toata, intr-un sac. "Eu dupa caine m-am dus, ca e suflet. Restul o sa-l fac eu cumva. Vad eu, haine, mancare, frigider, primesc de la toti. Astea se rezolva. Dar cainele meu nu poate sa mi-l dea nimeni", spune omul hotarat. "Nici eu nu-i inteleg pe unii, care si-ar cara si varul de pe pereti. Da-le incolo de lucruri, nu merita sa mori din cauza lor", adauga vecinul. "Pai, socru-meu are apa in casa de jumatate de metru si nu vrea sa plece, ca mai are 100 de gaini. Si-a inaltat patul si acolo doarme. Noroc ca s-au umflat podelele asa de tare, incat au ajuns si alea pana la pat, asa ca nu sta prea rau", zambeste altul.

Pe la jumatatea drumului, cand in barca se stransese destula apa, au inceput si valurile. "Eheee... Aici, daca ar mai fi trait, sigur ar fi venit Jacques Yves Cousteau sa filmeze. Ca, zau, parca-i ocean", fluiera amar unul dintre satenii din barca.