O dată Scînteie omul în viaţă!

Zilele acestea, în Pasajul de la Universitate, un mic colţişor dedicat Eroilor Revoluţiei, cu expoziţie de fotografii, plus "efecte" audio de atunci. Lumea trece întorcând capul, unii îşi trag bine gluga peste ochi, alţii se uită şi râd ironic.

Ai fi tentat să spui că nici muschetarii n-au mai fost ce-au fost după 20 de ani, dar aici nu ne permitem să glumim. 20 de ani de la Revoluţie... Nu îţi vine să crezi. Când a apărut proiectul Scînteia s-au răscolit toate amintirile, toate fotografiile, oameni, personaje, senzaţii, tot ce a însemnat acel an 1989. Sau aproape tot. În mod absolut uimitor, primele lucruri care au apărut în minte după declanşarea proiectului (chiar aşa: un proiect declanşat ca o torpilă în mintea redacţiei) au fost legate de iubiri, petreceri, cărţi...

Închipuiţi-vă că, într-un moment-torpilă, noi am început să ne conversăm cu o plăcută inconştienţă despre cât de tari erau petrecerile pe atunci, cum de citeam atât de mult, cum ne descurcam atât de bine fără telefoane mobile şi cum de puteam trăi fără Hannah Montana! Nu ne blamaţi! A fost Revoluţie (a fost?!?), dar a fost şi multă tinereţe debordantă. Cei mai mulţi dintre noi aveam pe atunci 16, 17, 18 ani. Nu mai vorbim despre cei care pe atunci aveau 10, 11, 12 ani (sau mai puţin). La ei să vedeţi conversaţii înflăcărate şi hazlii cu prietenii la telefon: "Băăăi, îţi mai aduci aminte când ne-au făcut şoimi?!?".

S-a trecut peste momentul "de euforie" în ceea ce priveşte anul 1989. Am început să ne documentăm, să citim, să intervievăm, să vedem imagini de atunci. Imaginile... Privite acum altfel, la rece, cu stupoarea că vezi la relanti o piesă neterminată pentru pianină mecanică.

Pentru unii dintre dumneavoastră poate părea horror ce o să spun acum: cea mai frumoasă zi a anului 2009 a fost aceea pe care am petrecut-o la Scorniceşti. Nu pot spune de ce. Poate pentru că n-am simţit prezenţa lui Ceauşescu nicăieri, poate pentru că era o zi ca oricare alta, cu case, oameni simpli, spital, cimitir, porumbei. De aceea am ţinut enorm ca titlul reportajului făcut acolo să fie "Scorniceşti, dragostea mea" şi mulţumesc colegilor de la departamentul "Istorie recentă" că mi-au acceptat această nebunie.

Cum, de altfel, mi-au acceptat toate "nebuniile" în ceea ce priveşte viziunea personală asupra materialelor legate de 1989. Şi mă refer aici în special la materialul "Elena Ceauşescu, actriţă şi orhidee". Am preferat să văd acest personaj printr-o prismă uşor telenovelistică. Un personaj de roman, pe care nu îl poţi defini. Şi nu îmi iese din minte răspunsul lui Ioan Ceauşescu (fratele lui Nicolae Ceauşescu) la obsedanta întrebare a unui jurnalist francez care îl întreba zilele acestea cum a fost ea. "A fost o femeie normală", a răspuns cel despre care nu se poate spune că a avut-o la inimă.

Da, în prezentul mânuţelor cu Vuittoane nu pare exagerată afirmaţia că a fost o femeie normală. Cu nimic mai prejos de "actriţele" vremurilor de acum. Nu pot încheia fără a adăuga o declaraţie de final din materialul despre ea, care nu a mai încăput în Scînteia: "Probabil istoria va rezolva cumva problema celor 1.000 de feţe ale acestei femei, de fapt ale acestei familii. Există o legendă indiană care s-a perpetuat până în zilele noastre, o legendă despre o zeiţă creată din lut, pe care un alai o conduce la presupusul loc de unde a plecat...

Elena Ceauşescu s-a născut de undeva, nu era nimic şi, într-o bună zi, a ajuns în rolul unei femei care, în final, este toate jocurile posibile... O zeiţă cu picioare de lut" (declaraţia aparţine cineastului Pantelie Tuţuleasa).

Şi, de asemenea, nu pot încheia fără a menţiona că au mai rămas multe lucruri nespuse în legătură cu 1989, deoarece Scînteia anului 2009 a fost prea mică pentru acel an parcă infinit. A mai rămas şi tăcerea unor personaje care au refuzat să vorbească despre 1989. De ce, domnilor? Spuneţi ce aveţi de spus, că ori de spuneţi, ori de nu spuneţi tot la doamna cu gluga pe ochi ajungem, doar că, umoristic vorbind, ea îşi trage gluga pe ochi în mod progresist. Mai bine spuneţi, deoarece, nu-i aşa, o dată Scînteie omul în viaţă!

 

Manual practic de tâmpire în masă
Conta emoţia sau contau faptele?
După ce te-ai obişnuit cu supermarketul sau hypermarketul, mai puteai să descoperi în cotloanele memoriei vreo brumă din (re)sentimentele născute acum 20 de ani la cozile din preajma veşnicelor borcane cu fasole verde sau mazăre, ce făceau fala alimentară a României de subzistenţă?

Am reluat ziarele şi revistele vremii, inclusiv săptămânalul Flacăra, la care am lucrat. Am redescoperit că aveam dreptul la un singur tip de mândrie, aceea a muncii pentru plan, pentru ca indicaţiile "să prindă viaţă", pentru ca socialism-comunismul să fie mereu în zbor, peste ani, cincinale, veacuri. Indicaţiile erau generoase, depăşeau prezentul, pe care nu-l băga în seamă nici un document de partid. Ceauşescu lucra doar cu viitorul. Astfel că n-am descoperit nici o exagerare şi nici o minciună în ziarele de necitit. Era pura realitate.

Lipsit de imaginaţie, comunismului nu i-a trecut prin cap că tocmai ziarele vor fi cea mai importantă dovadă împotriva sa.
Eram ţara cu un singur personaj şi o singură familie. De dimineaţa, la prânz şi seara, ca pastila pentru cardiaci. Jurnalele nu erau marcate de obsesia tirajului, iar televiziunea de cea a ratingului, nu interesau pe nimeni. Ziariştii, trecuţi în nomenclatorul de partid pe ultima treaptă la sectorul propagandă, erau lucrători în presă cu o unică obligaţie: să ilustreze. Vremurile, Omul, Familia.

Erau timpuri primordiale, cu ei începuse totul. Citind câteva sute de articole am încercat să-mi aduc aminte ce era în culise. În spatele lor. Ce ştiam şi nu scrisesem. Constatam că de la an la an limba română sărăcea, se subţia, se prescurta. Interlocutorii însoţeau puţinele cuvinte de gesturi scurte şi dese. Limba devenise de lemn din lipsă de utilizare. N-aveai nimic de comunicat. Era o curea de transmisie pentru ordine, indicaţii, sarcini. Metaforele erau interzise.

La metafore avea dreptul doar secretarul general. Atunci când era mulţumit, cald, părinte. Ca să. Ca să ne simţim noi bine. Deşi el n-avea nevoie de pretexte. Niciodată până în 1989 n-am deschis revista lunară Munca de partid. Mă rog, revistă. Am citit din ea în 2009. Acolo am descoperit tehnologia de fabricaţie a adoraţiei de partid. A iubirii continue, imense, nemărginite, totale, definitive. Care se consolida zi de zi graţie publicaţiilor (aşa li se spunea) Era socialistă şi Munca de partid.

Nici un om normal n-ar fi vorbit în lozinci dacă Munca de partid nu-i recicla veşnic pe secretarii cu propa-ganda. Care-i reciclau pe secretarii de partid din fabrici şi uzine. Care, la rândul lor, îi reciclau pe membrii de partid. Munca de partid era ca manualul zugravului, al fierar-betonistului, al agricultorului. Pentru conştiinţe. Curs solemn de tâmpire în masă. Şedinţele de partid erau forestiere, fiindcă sursa aşchiilor se afla în paginile cu înţelepciuni partinice din Munca de partid. Lenin spunea că o minciună spusă de zeci de ori devenea adevăr. Munca de partid malaxa minciuna până o impunea ca pe un adevăr de netăgăduit. Articolele din Munca de partid şi Era socialistă mi-au reaminitit maşinăria.

•Răzvan Bărbulescu