O forma de credinta

Cand eram mic, Pastile nu era pentru mine o sarbatoare religioasa. Nu il legam in nici un fel de patimile lui Isus, despre care nu aveam, de fapt, cunostinta. Parintii mei nu mergeau la biserica si nu aveau icoane in casa.

Despre Dumnezeu stiam de la scoala ca nu exista: cosmonautii fusesera in cer si nu-l gasisera acolo. Il intalnisem numai in casa batraneasca a lui tataie, la Tantava, pe un perete varuit alb, plin de icoane si de poze vechi, colorate de mana, in rame de sticla pisata. Dumnezeu era acolo un batran cu o carte in mana. Mai erau si niste sfinti militari, in armuri si cu lancii, dar si cu mari aripi ca de porumbel. Tot ce tinea de credinta era pentru mine o poveste vaga, sclipind a poleieli de aur si mirosind a tamaie. Cu toate acestea, mama sarbatorea Pastile an de an. Nici ea nu stia prea bine cine fusese si cand traise Iisus. Religia crestina, pentru ea, era in afara timpului: Maica Domnului, Hristos, ingerii si sfintii traiau exclusiv in icoane si nu aveau nici o legatura cu viata de fiecare zi. Cat am fost copil, eu nu m-am rugat in genunchi si n-am invatat „Inger, ingerasul meu". Dar in fiecare zi de Pasti m-am trezit plin de bucurie, pentru ca stiam ce urmeaza: masa festiva, ouale colorate, mielul si cozonacul. Ai mei nu pareau sa se preocupe de mantuirea sufletului, dar in mod sigur se ocupau ca ziua de Pasti sa fie, alaturi de cea de Craciun, cea mai frumoasa zi din an.

Cu o zi inainte vopseam ouale. Mama le punea intr-o cutie de conserve plina cu vopsea Gallus verde, rosie, albastra sau galbena si, cand le scotea, datoria mea era sa le lustruiesc cu un servetel inmuiat in ulei. Ma frigeam groaznic la degete, dar imi placea. Frumos lustruite, le puneam pe o veche fructiera de sticla, avand grija sa nu pun alaturi doua de aceeasi culoare. Nu conta daca erau putin crapate: cand aveam sa le curat aveau sa aiba acolo, imprimata pe albus, o sovaitoare dunga de culoare. Tot atunci tata aducea cate un miel intreg, jupuit, rosu de sange, cu ochii holbati si cu limba scoasa, iar mama baga la cuptor cozonacii cu a caror coca se razboise, in lighean, cateva ore bune. Uneori ii ieseau, alteori se ardeau sau ieseau cruzi la mijloc.

La masa, a doua zi, incepeam cu ouale, ciocneam pe rand cu capul sau cu dosul oului, fara sa zicem nimic, apoi cojeam oul, ii puneam sare pe varf si mancam din el, nerabdator sa ajung la galbenusul tare si fainos. Intr-un an am avut unul verde Tuborg (cum s-ar zice acum), cu care le-am spart pe toate celelalte. Eram foarte mandru ca-l alesesem eu. Treceam la miel, care nu mi-a placut niciodata prea mult: de fapt, ca sa-l mananc, ai mei m-au pacalit multi ani la rand zicandu-mi ca-i purcel. Mielul avea un gust lesios si o carnita moale ca de melc. Supa de miel era clara, iar sosul fripturii mi se parea putin vanilat. Intingeam in el cu bucatele de paine, care se expandau deodata, impregnandu-se cu lichidul de culoarea caramelului. Ai mei beau vin si erau mai bine dispusi ca de obicei. Cand intra apoi mama cu cozonacul, se lumina sufrageria. Era deja taiat in felii groase si pufoase. Eu ma repezeam imediat la cel cu rahat. Ochiurile sticloase de gelatina colorata licareau ca niste pietre scumpe incrustate in aluat. Scobeam dupa bucatile de rahat si abia apoi, eventual, mancam si cozonacul. Dupa masa de Pasti eram atat de ghiftuiti, ca abia ne mai puteam misca de pe scaune. Zaceam cu burta-n sus ca trei broaste testoase care tocmai luasera parte la un ritual obscur.

Abia dupa treizeci de ani, sensul simbolic al acelor mese mi-a fost dezvaluit. Stiu acum ca vechii evrei, imbracati si cu toiagul in mana, zavorati in casele lor, mancasera prima data mielul, cu ierburi amare, in cumplita noapte cand Ingerul trecuse prin Egipt, cu instrumentul nimicirii in mana, ucigand toti intaii nascuti, de la cei ai vitelor din staule pana la fiul lui Faraon. Pe pragul caselor evreiesti era sange de miel, pentru ca Ingerul sa stie si sa se indeparteze.

Iar sangele salvator a trecut apoi in alta mare poveste, siroind de-a lungul altei barne de lemn, verticala de data aceasta, legand cerurile de pamant. Mielul, nevinovatul sacrificat, a fost inlocuit de un Om viu, la fel de lipsit de vina sau de pacate, ce a patimit, a murit si-apoi a reinviat ca sa atraga la Sine pe multi.

Copilaria mea, traita in vremuri nefericite, a fost mutilata de sentimentul religios. Cu toate acestea, in ouale colorate, in miel si-n cozonaci, in bucuria acelor zile primavaratice, vad limpede acum tot un fel de credinta: credinta fara stiinta, fara institutii si fara cuvinte a parintilor mei. Ei nu mi-au vorbit despre Iisus si patimile Lui, dar mi l-au transmis intreg prin ceea ce in lume conteaza cu adevarat: simpla si nestramutata dragoste.

MIRCEA CARTARESCU