O sărbătoare pentru americanul suburban

Sărbătoarea alb-roş-albastră se vede cu mare tam-tam pe ecranele televizoarelor. Cum arată insă 4 Iulie in Middle America, adică America de mijloc, suburbană, sufletul naţiunii. Am pornit spre aflarea răspunsului, anul trecut, de 4 Iulie intr-o mică suburbie de prin Missouri. O localitate liniştită, unde principalele activităţi ale unei zile normale sunt mersul la biserică, şcoală, serviciu şi cina. Un ţinut populat in marea majoritate de americani cu sănge albastru.

4 iulie - Ziua SUA in sănul poporului

Sărbătoarea alb-roş-albastră se vede cu mare tam-tam pe ecranele televizoarelor. Cum arată insă 4 Iulie in Middle America, adică America de mijloc, suburbană, sufletul naţiunii.Â
Am pornit spre aflarea răspunsului, anul trecut, de 4 Iulie intr-o mică suburbie de prin Missouri. O localitate liniştită, unde principalele activităţi ale unei zile normale sunt mersul la biserică, şcoală, serviciu şi cina. Un ţinut populat in marea majoritate de americani cu sănge albastru.

Adică cei mai adevăraţi americani, urmaşi ai celor dintăi colonişti. "Suntem o ţară de imigranţi. Nu este o ruşine, este doar adevărata noastră istorie. Am rămas foarte puţini cei care avem rădăcini aici de prin anii 1600-1700. Noi suntem americanii cu sănge albastru, ne place să credem", explică, incă de la orele dimineţii de 4 Iulie (specifi, anul trecut), un bărbat cu burta intr-un tricou portocaliu şi scaun după el.

TRIBUTUL. O dimineaţă apretată, cu aer spulberat de-un văntişor subţire. Mă iau pe urma dănsului, pe străduţele inguste şi curate ale Webster Groves. Fără să se uite in urmă, povesteşte mai departe. "In familia mea, de exemplu, am avut măcar căte un luptător de fiecare mamă. Fiecare generaţie a noastră şi-a plătit tributul in toate războaiele pe care le-a dus America. Pe ei ii comemorez astăzi." E ferm, e parcă un pic răutăcios. Măreşte pasul, şi eu după el. Pe culoarul stradal din Webster Groves te simţi ca-n parc. E verde, inconjurat de copaci uriaşi, peluze de-un verde crud ce miros a sănge de iarbă proaspăt tunsă. Nici urmă de gunoaie, nici măcar accidental. Nu există.

Webster Groves e un orăşel curat ca-n palmă de chirurg. Casele din lemn cald, toate de aceeaşi dimensiune, cam acelaşi stil, cu un etaj sau două. Sunt impodobite cu steaguri şi ornamente din hărtie creponată la fiecare geam, uşă, pe marginea verandei. Alb, roşu, albastru, un carnaval din trei culori pe planşeul verde al naturii. Căsuţele nu au garduri, sunt slobode sub cer. Copaci inalţi, pletoşi, asigură un pic de umbră intre vecini. Nu sunt maşini pe stradă, semn că şeriful, ca in fiecare an de 4 Iulie, a oprit circulaţia pentru desfăşurarea manifestărilor.

SEMNIFICAŢIA. Omul in portocaliu aşează scaunul simplu pe trotuar, sprijinit de un copac gros căt talia lui. Din toate părţile curg răuri de oameni, şi ei cu scaune şi cu steaguri. Deşi sunt mulţi, adică toţi, liniştea incă domină. Cu feţe zămbitoare, acelaşi zămbet parcă de nedezlipit de pe faţa americanilor, şi vorbesc pe ton vesel. Campează unde găsesc un loc liber, pe trotuar. Salută vecinii din jur şi aşteaptă cuminţi, ca la doctor. Mă aşez şi eu lăngă omul cu burta in tricou portocaliu, direct pe trotuar - am spus, curat ca-n palmă de chirurg. Nu zic nimic. Doar observ aglomeraţia de jur-imprejur. De parcă aş fi fost prietenul lui invizibil, omul continuă să povestească, fără să se uite la mine.

"Semnificaţia Independenţei noastre in fiecare zi de 4 Iulie e condeiată de momentul in care artificiile se ridică la cer. ala e simbolul tuturor războaielor purtate generaţii de-a răndul pentru a căştiga libertatea acestei naţiuni." Se ridică, dintr-o dată, in picioare. Se face linişte ca-n codru. Un domn sobru, in mijlocul străzii, dă startul ceremoniilor. Prezintă culorile steagului, iar americanii cu sănge albastru işi imbrăţişează inima in palma dreaptă şi căntă. Imnul Statelor Unite ale Americii n-a sunat niciodată aşa de bine la televizor. "... And the rockets’ red glare, the bombs bursting in air/ Gave proof through the night that our flag was still there..." Pe cuvănt că n-am mai văzut atăt de mulţi oameni mari plăngănd laolaltă. Omul in portocaliu işi muşcă buzele. Impinge cu forţă palma grea in piept, parcă ostoind o rană veche din naştere. Ca să zic aşa, atmosfera plină de sentiment patriotic m-a atins la coarda sensibilă.

CARNAVAL. Din linişte creşte, ca plămădeala de pe cuptor, un carnaval mai pestriţ decăt oul inchistrit. Poliţie, pompieri, firme private, organizaţii sportive, culturale şi religioase, politicieni, consilieri locali, mass-media, trupe de majorete, fanfară, protestatari, băgători in seamă, au pornit incolonaţi intr-un marş in faţa puţinilor care au mai rămas să-i admire.

Un biciclist munceşte la pedale şi trage in urmă un banner mai mare decăt casa. Protestează pentru aflarea adevărului din spatele evenimentului 9-11. "Uită-te la ăsta. N-a mai schimbat bannerul de anul trecut. Protestează, ce are de făcut. Doar ne-am căştigat libertatea asta. Apoi vin ăştia şi urlă să schimbăm «Pledge of Allegiance», că se simte discriminat." "Pledge of Allegiance" e un jurămănt către patrie, pe care americanii il rostesc din totdeauna atunci cănd se prezintă culorile: "I pledge allegiance to the flag of the United States of America and to the Republic for which it stands, one nation, Under God, indivisible, with liberty and justice for all." Ei bine, acel "God" nu convine deloc grupurilor de atei americani. Şi cum expresia cea mai populară la Casa Albă e "politically correct", parcă văd că Pledge of Allegiance ii va simţi lipsa lui "God" din versuri.

Vreo trei ore cap-coadă, parada s-a perindat in jos şi-n sus. Lumea a ostenit. Cei de pe trotuare incep să-şi adune scaunele, păturile, ziarele de sub fund şi se retrag pe la căte o casă. Cu bere şi hamburgeri, vecinii se cinstesc in aşteptarea orei 22:00, cănd se dă startul focului de artificii. Pentru incă o rundă de lacrimi.

ROMĂNCA. Bărbatul in portocaliu se intoarce cu faţa şi mă priveşte examinator. Mă intreabă de unde sunt. Opreşte pasul din mers, deschide ochii larg şi povesteşte. Despre o femeie, americancă de origine romănă. A imigrat in SUA in urmă cu vreo 19 ani, impreună cu fiul ei, atunci in vărstă de 2 ani. S-a stabilit in Denver, Colorado. "Eu am locuit in Denver pănă recent. Nu-mi amintesc numele ei, dar lucrează in secţia de mezeluri la Albertson’s de pe Dry Creek Road. O femeie tare simpatică. Uneori o vedeam supărată şi-mi spunea cum colegii de serviciu, inclusiv superviserul, o tachinează şi-o acuză pentru că e romăncă, imigrantă care le fură locurile de muncă. Rădeau mereu de accentul ei."

Mi se pare că văd pe faţa lui un pic de expresie, ca şi cum ar vorbi cu un prieten. Aflu mai departe că fiul romăncei s-a inrolat in Corpul Puşcaşilor Marini şi a plecat in Irak. Intr-o zi a primit vestea că fiul ei este grav rănit, convoiul lor a fost atacat in Fallujah, colegul de pe tanc a fost ucis, iar romănul american i-a preluat datoria. "L-au rănit, dar el a salvat tot convoiul. Au ieşit teferi. Ultima dată aflasem că l-au trimis in Germania, la Aerobaza Rammstein, pentru incă o intervenţie chirurgicală. Dar ce mi-a spus femeia? Mi-a spus că nu-i mai este ruşine de accentul ei.

Nu-i mai este ruşine că e de origine romănă. Nimeni nu ar mai putea-o face să se simtă mai prejos decăt un american, pentru că, prin fiul ei, şi-a plătit datoria faţă de ţara adoptivă. Aşa ceva este de apreciat, eu apreciez. Am inţeles că fiul ei, in momentul in care a implinit 18 ani, s-a dus direct şi s-a inscris in Serviciul Militar. A avut dorinţa de a-şi servi ţara. E un sacrificiu pe care astăzi puţini il mai fac."

PATRIOŢI. Las Webster Groves in urmă, intr-o atmosferă de sărbătoare liniştită, solemnă. Din cănd in cănd, din maşină, intorc privirea spre localitatea americanilor cu sănge albastru. E tărziu şi cerul e acoperit cu-n strat gros de nori gri. In scurt timp incepe să plouă şi nu pot decăt să mă găndesc la dezamăgirea lor, din cauză că nu-şi pot ridica la cer artificiile ilegale. Privirea pierdută din oglinda retrovizoare a maşinii e trezită de cea mai spectaculoasă imagine. Artificiile s-au lansat in aer! La ora asta toţi sunt ghiftuiţi de hamburgeri şi hot-dogi, ameţiţi de bere, dar fericiţi, cu palma dreaptă strănsă pe inimă. Patrioţi.

Dimineaţa următoare mă trezesc intr-o altă localitate, in ruta mea spre Vest. Cu un sentiment de bine, imi cumpăr o cafea de la Starbucks - singurul loc de unde poţi cumpăra cafea adevărată - şi intru intr-un minirestaurant să servesc micul dejun.

La Courtesy Caffe doamna bucătăreasă e mănioasă. Orice in comportamentul ei, insă nu "courtesy". Cu o voce severă, intreabă: "De băut, ce doriţi?". Anticipănd răspunsul pe care-l aştepta, cer o cafea americană şi-un suc de portocale. După foarte mult timp, trănteşte farfuriile cu micul dejun pe masă, de parcă aş fi fost la puşcărie: "Ştiţi, doamnă, nu aveţi voie să intraţi cu băuturi in acest restaurant". Imi cer scuze şi ii promit că singura cafea pe care o voi consuma va fi a ei. Aia americană cu gust de ceai de zaţ e cafea, cum face străbunica mea de 96 de ani.

POLUL OPUS. Un coleg imi explică faptul că unele cafenele din SUA au declarat un adevărat război companiei Starbucks, pentru că le-a stricat business-ul. Insă nu e războiul meu. Dar… Văd pe pereţi diferite mesaje care mă ingrozesc: "My Way or Highway" (faci pe placul meu sau şterge-o); "No shirt, no shoes, no service", adică trebuie să ai ţinută decentă ca să fii servit; "This ain’t your mom’s kitchen, no changes in Menu" sau "This restaurant reserves the right to refuse service to anybody", adică restaurantul işi rezervă dreptul să aleagă cine are voie să intre şi cine nu. Acelaşi anunţ prin care rasiştii interziceau dreptul americanilor de culoare sau indienilor de a intra in restaurantele lor. Mă ingreţoşez.Â

Decid cu greu să-i las bacşiş 20% din consumaţie, dar am pus banii jos numai ca să văd dacă femeia ştie să zămbească. Colegul meu se duce la toaletă. In secunda următoare, femeia vine să culeagă banii de pe masă şi-mi zice pe ton acru ca pelinul: "Sper, doamnă, că nu veţi mai intra vreodată in acest restaurant!". Se uită la mine ca la un criminal şi pleacă. Imediat, in faţa mea, se postează un bărbat, de vreo 60 de ani, inalt şi bine clădit. Buimacă de ceea ce văd, il intreb dacă e vreo problemă. Omul imi rosteşte un vers dintr-o lege locală. Imi dau seama că o fi fost poliţist la viaţa lui şi mă aştept să-mi pună cătuşele. Realizez că sunt intr-o ţară străină, deci la discreţia legii. Il rog să repete, insă mai rar, ca să inţeleg. Pe un ton normal, imi spune că am terminat consumaţia şi trebuie să părăsesc restaurantul imediat. Din fericire, cănd s-a intors, colegul meu i-a explicat, ca de la fost poliţist la fost poliţist, ce inseamnă respect faţă de o femeie, fie ea şi cu accent străin. Acrită, şi eu, de nefericitul eveniment, mă conving că fiecare pădure are uscăturile ei…

"Nuestro Himno"

Rămăsesem cu un sentiment de dezamăgire profundă că tocmai la Courtesy Caffe am dat peste unii din puţinii rasişti care mai respiră in Statele Unite ale Americii. Tot din nefericire, şi aceştia sunt americani cu sănge albastru. Păcat! Ca să trec totuşi peste acest moment, marchez un lucru interesant in ceea ce priveşte America. Mai precis, este vorba despre imnul naţional. Cine ştie, sau cine oare mai ştie, că a fost compus de un poet amator?!?

"The Star-Spangled Banner", imnul naţional al Statelor Unite ale Americii, a fost compus in 1814 de un tănăr avocat, Francis Skott Key.

Poet amator la vremea aceea, Francis a scris versurile după ce a asistat la bombardamentul din Fort McHenry de către navele britanicilor, in timpul Războiului din 1812. Un moment de glorie pentru el…

In 2006, inainte de marele protest din luna mai al imigranţilor din SUA, a fost lansată inregistrarea in varianta spaniolă a imnului, intitulată "Nuestro Himno", in semn de suport al tuturor imigranţilor din SUA. Reacţia preşedintelui George Bush a fost: "Cred că orice persoană care vrea să fie cetăţean al acestei ţări trebuie să inveţe limba engleză şi trebuie să inveţe să cănte imnul naţional in limba engleză". La ora actuală, majoritatea instituţiilor de stat, dar şi cele private sunt bilingve.