Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
In tribune o mare de oameni o priveste cu admiratie si recunostinta. Sufletele tuturor vibreaza la unison, la fiecare pas al exercitiului, cu fiecare secunda care trece. Concentrarea e maxima. In jur dispar tribunele, oamenii, dispar reflectoarele, fundalul se estompeaza. Ea stie ca e momentul in care cele cateva minute care urmeaza hotarasc rasplata pentru o viata intreaga de munca, de antrenamente draconice. Trei, doi, unu…Publicul e in picioare. Incet, decorul incepe sa se coloreze, ea incepe sa auda bucuria din tribune, chipurile celor din jur ii spun ca a invins. In ochii ei inoata primele lacrimi de bucurie. Se inmultesc cu fiecare pas spre podium. Acolo, pe prima treapta, cand bliturile sclipesc in jur, un sentiment ii inunda toate celulele corpului odata cu sunetul imnului Romaniei care inconjoara arena. E sentimentul care nu se compara nu nimic altceva din ceea ce a trait, e fericirea pentru care a sacrificat tot.
Prin asta au trecut pe rand Catalina Ponor, Sandra Izbasa si Nicoleta Grasu. Trei sportive care se pregatesc minutios pentru Jocurile Olimpice din aceasta vara de la Londra. Le-am vizitat pe fiecare pentru o lectie de performanta, sa aflam valoarea sacrificiului si cum arata o zi din viata unui sportiv care se pregateste sa fie cel mai bun din lume.
Pleaca cu spatele, o pirueta pe piciorul stang, apoi piciorul drept, o miscare centrifuga… un kilogram de fier zboara si cade apoi smulgand bucati de pamant si iarba. Pe Nicoleta Grasu, aruncatoarea de disc, am gasit-o la antrenamente in ultima dimineata cu soare, pe stadionul Lia Manoliu. Nicoleta arunca discurile de la 14 ani. A implinit de curand 40 de ani si, desi toata lumea o intreaba despre retragere, ea simte ca mai are ceva de spus in sportul asta, ca inca nu a venit momentul. Stie ca nu a dat totul, spera sa o faca in 2012 si, poate, dupa Jocurile Olimpice, daca va avea sentimentul ca a cucerit tot, se va putea gandi sa se opreasca. E a sasea Olimpiada pentru care se pregateste. "Toata lumea se gandeste ca dupa ce am avut un esec ca cel din 2008 , ar trebui sa zic "gata, nu mai fac, daca nu am reusit nu are rost sa mai continui’’. Dar urmatorii doi ani eu am luat medalie, am avut dovada ca sunt bine pregatita si ca trebuie sa lupt si pentru 2012’’, spune Nicoleta in timp ce exerseaza intoarcerile.
Alaptam copilul si ziceam ca nu mai fac niciodata performanta
Duminica este singura zi fara antrenament. Ca ploua, ninge sau e canicula, cele doua ore de aruncari pe zi -minimum- sunt sfinte. Are un baietel in clasa a treia, mandru ca o vede pe mami la televizor. "'Am deja 40 de ani si nu stiu ce inseamna sa mergi intr-un club, sa pierzi o noapte, fiindca te gandesti ca a doua zi o iei de la capat si trebuie sa dai randament. Atunci incepi sa dai la o parte petrecerile si plimbarile sau sa le faci cat mai scurte. Degeaba ai muncit o saptamana daca ai pierdut o noapte. Dar nu-mi pare rau, sunt multumita cu ce am realizat'.
Nicoleta nu-si imagineaza inca viata dupa retragere. Stie si ea ca va veni momentul, dar spera ca va fi cat mai departe. Cel mai greu i-a fost dupa ce a nascut: "Am zis ca nu mai ajung la formele mele, ca nu mai ajung sa arunc 60 de metri niciodata. Parca nu aruncasem in viata mea, ma dureau toate, nu mai cresteam in performanta, de cate ori veneam la antrenament aruncam rucsacul, alaptam copilul si ziceam ca nu mai fac niciodata. Uite ca am mai facut nu stiu cate campionate si am mai luat si medalii. Totul e sa perseverezi si sa ai incredere'. Un alt moment greu a fost pentru Nicoleta anul 2008, cand a asteptat foarte mult de la ea, era foarte bine pregatita, dar in concurs ceva s-a intamplat si evolutia ei nu a fost pe masura asteptarilor. Si atunci a vrut sa renunte. "In sport concentrarea e intensa, psihicul poate nu te ajuta cand trebuie si atunci clachezi. Descurajarea este foarte mare, poate fizic poti, dar psihic nu mai poti si atunci incerci sa te lasi'.
La baza sportiva de la Izvorani , Catalina Ponor si Sandra Izbasa au terminat antrenamentul de dimineata. Trei ore dimineata, trei seara, apoi program de recuperare. Asa sunt toate zilele, impartite in ore de antrenament, flic-flacuri, sarituri, somn si recuperare. Singura care nu seamana cu celelalte este duminica, cand fetele au o zi libera cu care nu prea stiu ce sa faca.
In fiecare an am avut momente cand am spus "gata, pana aici!'
Sandra Izbasa a adus Romaniei anul acesta, dupa sapte ani, aurul la sarituri la Campionatele Europene de la Berlin. Tot aici a castigat si aurul la sol. Cand e in concurs, Sandra e ca un robotel: " lucreaza corpul fara a gandi, intervine automatismul, intervin miile de repetari pe care le-am facut in sala si cel mai important lucru e sa stiu pentru ce lupt'. Campioana olimpica la sol, in 2008 la Beijing, Sandra este studenta in anul trei la Facultatea de Educatie Fizica si Sport. In 2009, drama Sandrei care se accidenta rupandu-si tendonul ahilian la piciorul drept si suferind o fractura la mana stanga, a facut inconjurul lumii. Atunci a si vrut sa renunte la gimnastica. A stat sapte luni de-o parte si a putut sa treaca peste moment doar cu ajutorul celor din jur: "A fost cel mai greu an. Multumesc lui Dumnezeu ca a avut grija de mine. In fiecare an am avut momente cand am spus "gata, pana aici!'. Ajungi la o saturatie, dar cred ca in orice domeniu e asa si in viata de zi cu zi la un serviciu obisnuit. Dar cine e puternic trece peste. Recuperarea depinde mai mult de capacitatea psihica, apoi reactioneaza si fizicul'.
Sandrei nu ii pare rau de niciunul din lucrurile sacrificate pentru viata de sportiv: "Am castigat pe partea cealalta, se echilibreaza. Ãsta este sportul de performanta. Am urcat cat de mult am putut eu, am fost si o sa raman propriul meu idol, nu-mi place sa mai iau dupa altcineva. Cand urci pe podium ai un sentiment pe care nu il poti descrie, sunt multe care iti trec prin minte, aproape ca nu realizezi. Dupa ce te-ai dat jos ai dori sa mai fii o data acolo, dar nu se mai poate'. Sandrei ii place cantonamentul, s-a invatat cu el in cei noua ani de cand e plecata si, desi este din Bucuresti nu merge prea des acasa: "Nu am masina, mai vin ai mei cand pot, ma vad doua ore, ma felicita, ma strang in brate si pleaca, dar imi sunt aproape, ma incurajeaza in fiecare zi'.
Anul acesta a fost pentru Sandra si bun si rau. A castigat Europenele, dar a ratat Mondialele din cauza vechii probleme la tendon. Pentru ea, 2012 este alta etapa. Sterge cu buretele ce a fost in urma cu trei ani si se pregateste ca si cum nu ar sti ce inseamna sa fii pe podiumul olimpic. Se antreneaza la patru aparate si va concura acolo unde va fi cel mai mult nevoie de ea. "Nu m-am gandit ce o sa fac dupa ce ma retrag, eu ma focalziez pe ceea ce fac in sala si traiesc in prezent'. I-ar placea insa sa vada cu ochi de turist toate tarile in care a fost ca sportiv si in care nu a apucat sa vada decat hotelul si sala de antrenament.
Inima mea o mai ia la goana cand are ea chef
Cand urca scarile pentru un exercitiu, Catalina paseste mereu cu dreptul. Nu incepe nici un concurs fara sa spuna intai, in gand, "Doamne-ajuta!'. La 24 de ani, a trait cat altii in 50. In gimnastica, la 18 ani esti considerat batran. Dupa o retragere de patru ani, a revenit in activitate spectaculos, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Nu a oprit-o nici inima ei uneori neascultatoare. Doar cateva luni de antrenament sustinut au facut-o vedeta Campionatelor Mondiale care au avut loc in noiembrie la Tokyo. "Nu este in viata un moment care sa te emotioneze mai mult ca atunci cand esti pe podium, iti canta imnul si plange toata lumea in acelasi timp cu tine. Toate sacrificiile sunt rasplatite in momentul acela'. Pentru asta Catalina s-a intors si e hotarata sa ramana: "Pe mine nu ma opreste nimic sa merg inainte!'.
Tripla campiona olimpica in 2004 la Atena, cand a castigat aur cu echipa, la barna si la sol, Catalina Ponor vrea sa arate lumii ca nu este o gimnasta trecuta. "M-am intors din ambitia de a a demonstra ca dupa atata timp de pauza, atunci cand iti doresti sa faci ceva, poti. Sunt bucuroasa ca pot sa arat ca nu pauza este cea care te poate da la o parte. Cand m-am retras multi au spus ca oricum nu mai pot sa fac nimic, ma vedeau o gimnasta care nu mai are nimic de spus si asta m-a durut. Mi-a fost dor de atmosfera de concurs, de antrenamente de aplauze, de sustinerea publicului'.
Dupa doar cateva luni de la inceperea pregatirii, Catalina a avut probleme cu sanatatea si a fost supusa unei interventii minore la cord. A doua zi era insa din nou la antrenamente. "Se vor rezolva si problemele de sanatate, totul o sa vina de la sine atat timp cat am grija de mine si ascult de ceea ce imi spun doctorii. Inima mea o mai ia la goana cand are ea chef, dar isi revine. Nu am avut restrictii din partea medicilor, mi-au recomandat doar 24 de ore de repaus total. Am intrat apoi in sala, mi-am facut treaba, n-am avut nici o problema', povesteste Catalina.
Pentru ca nu a putut sa stea departe de competitii, Catalina a renuntat la un salariu frumos de antrenor in SUA, la o renta viagera care ii asigura viata de zi cu zi si s-a intors in gimnastica pentru a primi o suma infima. Pe langa antrenoriat a incercat de-a lungul timpului si alte domenii, a fost pentru scurt timp director de imagine al unei fundatii, chiar si imaginea unei firme de constructii: "Nu-s de mine, am incercat, dar nu au nici in clin, nici in maneca cu ceea ce am facut eu toata viata. M-am dus de colo-colo sa vad daca se poate face si altceva in afara de gimnastica', marturiseste Catalina. Singura care i-a adus bucurii a fost insa experienta de antrenor pe care vrea sa o repete atunci cand va termina cu gimnastica: "Imi place sa ajut copiii sa se regaseasca, chiar daca este un sport greu, cu multe restrictii si plin de sacrificii, este unul frumos, elegant, prin care poti sa exprimi niste lucruri'. Catalina nu s-a intors sa ia medalii. A demonstrat pana acum ca poate si a luat destule. A venit insa sa le arate tuturor ca poti face orice daca acel lucru vine din suflet.
Visul oricarui sportiv este sa ajunga la Olimpiada si sa se intoarca acasa cu o medalie. De peste 85 de ani, de cand Romania participa la Jocurile Olimpice, sportivii nostri s-au intors acasa cu aproximativ 300 de medalii, cele mai multe fiind colectionate de echipele de gimnastica.
Pentru Nicoleta, Catalina si Sandra, trei sportive intre multi alti campioni ai Romaniei, intonarea imnului merita orice sacrificiu. Iar ele merita admiratie, dragoste, respect si merita date exemplu unei generatii care pare a concura la titlul de "campion de club de fite'.
Citește pe Antena3.ro
