Olga Greceanu, minunea uitată

Olga Greceanu s-a născut şi a trăit atunci când a fost mai mare nevoie de ea. Toată viaţa sa a fost dedicată lucrurilor frumoase, artei, credinţei, cuvântului, scris şi mai ales vorbit. În felul său, Olga Greceanu a fost un fenomen: pictoriţă aflată în căutarea specificului naţional, scriitoare, cercetătoare a lumii şi vieţii femeilor deosebite, comentator al Sfintei Scripturi, o aristocrată fină, o femeie îndrăzneaţă. A înfiinţat, alături de Cecilia Cuţescu -Storck, Societatea pictoriţelor şi a sculptoriţelor. S-a născut la 17 august 1890. A murit în 1978.

 A trăit din plin în două epoci – cea a regilor şi cea a comuniştilor. În prima a înflorit ca pictor lumesc şi a avut revelaţia iubirii Lui Dumnezeu; în cea de a doua, nu a renunţat la pictura laică, dar şi-a dedicat timpul, talentul, sufletul înţelegerii Lui Dumnezeu şi a lumii Sale şi a pictat icoane şi biserici. A fost prima şi singura femeie care a primit învoire de la patriahie să ţină conferinţe în biserici. Din aceste conferinţe nu s-au păstrat prea multe texte. Pentru că le vorbea, nu le scria. Lucrarea sa de căpătâi în această frumoasă misiune de a răspândi cuvântul Domnului pe înţelesul tuturor este Dicţionarul Biblic Ortodox, la care a muncit peste treizeci de ani. A fost prigonită de regimul comunist, i s-a confiscat aproape toată averea, i s-au distrus lucrări sau au fost acoperite cu var.

Picturi ale Olgăi Greceanu se găsesc în colecţii particulare, iar frescele sale au împodobit clădiri importante ale Bucureştilor şi nu numai: gara Mogosoaia, clădirea Judecătoriei de Galben din Piaţa Amzei(“Răstignirea”) şi cea a primăriei sectorului 1 din Banu Manta, frescele de la Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” (1942) şi altele.
A expus în marile oraşe ale lumii: New York (1924), Bruxelles (1927), Paris (1928), Barcelona (1929), aici obţine Marele Premiu, Praga (1931), Roma (1933), Varşovia (1934).

A pictat sau restaurat biserici:  Bălteni (1945 şi 1971),  Pitar Moş, Darvari (1967), Precupeţii Noi, Sapienţiei, Sf. Vasile (1968), Izvorul Tămăduirii (1969), Hagiului, Bumbăcari, Tudor Vladimirescu, Sf. Ion, Floreasca, Precupeţii Vechi şi Bariera Rahovei( în Bucureşti), Sf. Dumitru, la Mănăstirea (1970), Plătăreşti, Tăriceni, (în Călăraşi), a realizat mozaicul de la biserica mănăstirii Antim.

A scris divers: “Bucarest et ses environs” (1928),un ghid complet al capitalei, “Compoziţia murală: legile şi tehnica ei” (1935), “Cula de la Măldăreşti”, “Specificul naţional în pictură”, “Pe urma paşilor Tăi, Iisus”, “Femmes peintres d’autrefois” , ”Ura care ucide”, “Meditaţii la Evanghelii”. Se pare că  a făcut parte din Gruparea “Rugul Aprins”.  Duhovnicul său a fost părintele Sofian Boghiu.

Semne
Această aplecare a sa către cele sfinte, a creat în jurul Olgăi Greceanu o aură... mistică. Se vorbeşte de semne. S-a născut la 17 august 1890, la mănăstirea Nămăeşti, lângă Câmpulung Muscel. Se trage dintr-o  familie din marea aristocraţie poloneză. A făcut studiile superioare la Liege, în Belgia(1911) – studiind artele frumoase şi... chimia. Aici l-a cunoscut şi pe Nicolae Greceanu, cu care se va căsători în 1914. Vor avea o căsnicie de 47 de ani. O iubire frumoasă, calmă, în care fiecare avea libertatea sa, după cum ne spun soţii Anghel, Tatiana şi Ştefan, nepoţii Olgăi, care au fost alături de ea până în ultima clipă a vieţii. “Au fost un cuplu minunat. Şi-au lăsat independenţa. Şi el juca cărţi, şi ea; fiecare la treaba lui, veneau noaptea acasă; a lăsat-o să facă ce a vrut şi mai mult, o încuraja; o descurca în diverse treburi cu schele , cu una, cu alta, apoi s-a ocupat soţul meu după ce el nu a mai fost.” Nicolae Greceanu a murit în 1961. Au călătorit foarte mult, el  era  membru în Comisia Europeană a  Dunării, ca inginer hidrolog. Au ajuns în America, în Franţa, în Egipt, în Israel, la Locurile Sfinte. Poate că de aici i-a venit gândul să scrie Dicţionarul Biblic Ortodox, o bijuterie bilaterală - în scris şi în desene originale.

Poate că de acolo i s-a tras nevoia de a  le explica oamenilor cuvântului Domnului.  La un moment dat, în anii '50, îşi amintesc soţii Anghel, Nicolae i-a interzis să mai ţină conferinţe “Pentru că avea informaţii că dacă va continua, va fi arestată.” S-a lăsat de conferinţe, dar biserici a pictat până a luat-o Dumnezeu. Atunci când vorbea “era captivantă, te prindea de la primul cuvânt,” ne spune doamna Anghel care a ascultat-o vorbind în biserică.

Testament
Doamna profesor Adina Nanu a fost o apropiată a Olgăi Greceanu.
Când a simţit că se duce, Olga i-a lăsat moştenire … promisiunea de   a  face cunoscută munca sa. “Am început o carte despre ea încă din timpul vieţii ei, dar nu s-a putut publica –, cea care a fost şi catalogul expoziţiei de la Mogoşoaia.  Doina Mândru, cea care conduce Aşezămintele Brâncoveneşti, care îmi fusese studentă la Arte plastice, mi-a înlesnit să fac la Mogoşoaia o mare expoziţie – am pus pictura Olgăi Greceanu şi cu sculpturi ale soacrei mele. Atât de bine au mers împreună. Parcă erau după acelaşi program. Toţi  sculptorii şi pictorii din perioada interbelică au dezbătut problema aceasta a specificului naţional. Toţi au cercetat vechile biserici, au încercat să-şi dea seama ce era important în trăsăturile de tip bizantin în picturi.”

Sfântul Alexe
Iată unul dintre “semnele” din viaţa Olgăi Greceanu. Apariţia Sfântului Alexie. “Într-o noapte, în vis, Sfântul Alexie i-a spus: . Aceste cuvinte au fost însoţite de o ploaie de aur. Când s-a trezit de dimineaţă - ea trăia în casă cu sora ei, cumnat, nepoată, a povestit la cafea visul pe care îl avusese. Cumnatul ei a zis că peste câteva zile este Sfântul Alexandru, şi s-a gândit că poate că de aceea i-a apărut acest sfânt. Pe la ora 14:00 a sunat telefonul şi patriarhul a invitat-o pe Olga, i-a spus că îi trimite maşina patriarhiei să vină că are să o roage ceva. S-a dus şi a rugat-o să facă  mozaicurile care sunt şi astăzi la intrarea în biserica mănăstirii Antim. Olga a zis că e foarte încântată să lucreze şi a întrebat care sunt sfinţii şi  patriarhul a zis: Nicolae, Agata şi Alexie. Olga a băut din palme şi a spus . După care Olga a întrebat cum este sfântul Alexie: < Nu, este alt sfânt> şi i-a povestit viaţa sfântului Alexie, care era dintr-o familie foarte avută dar a a renunţat la tot ce avea, a locuit sub scara casei în care se născuse. Şi patriahul a luat-o în bibliotecă să-i arate; înainte să-i arate patriarhul vreun chip, dintre toate icoanele  prinse pe perete, ea l-a recunoscut pe cel pe care îl văzuse în vis. Era sfântul Alexie! Patriahul i-a desprins din cui icoana şi i-a spus să o ia acasă; din acea zi icoana a fost în casa ei.” 

Poate că astăzi nu multă lume ştie cine a fost Olga Greceanu. Povestea, oare, Olga Greceanu despre vremea când fusese răsfăţata societăţii bucureştene şi a simezelor europene şi americane? Se pare că nu. Poate a vrut să şteargă totul din memorie. Poate i se părea că nu se potrivea cu noua lume. Ceva tot nu a putut uita, ne spune doamna Nanu. “Imediat după revoluţie am publicat un text, primele ei impresii după ce fusese dată afară din Cula de la Măldăreşti, unde locuia cu soţul ei în acel moment. Spunea cam aşa
FRESCA SALVATă. Olga spunea: “Varul va fi dat jos de pe lucrările mele.”, îşi aminteşte doamna Adina Nanu. Şi a avut dreptate. Cândva, i-a dat prietenei sale Adina o fotografie cu o frumoasă lucrare din sala de consiuliu a Primăriei din Banu Manta. “Mi-a spus că nu se poate ca oamenii să nu-şi revină, să se mergă numai pe linia asta de răutate şi de distrugere; nu se poate ca la un moment dat să nu vină o generaţie care să fie pregătită şi cultural şi omeneşte şi religios şi să-şi dea seama , spunea ”.  După revoluţie, doamna Nanu, având fotografia lucrării, dar şi “încărcată” cu moştenirea, cu promisiunea că va lupta în numele Olgăi Greceanu, a mers la primăria sectorului 1. După mai multe încercări, după multe insistenţe i-a convins pe edili că au o comoară la etajul 1. Astăzi s-a reuşit restaurarea lucrării. Ea fusese acoperită cu var “din pricină că donatorul a fost Carol al II-lea, care a avut o mie de păcate, dar cultural a fost foarte serios. El şi-a dat seama că Olga Greceanu e în măsură să facă un lucru frumos. În frescă se putea vedea şi chipul regelui Carol al II-lea. După ce au venit comuniştii, toată pictura acestei săli a fost acoperită cu un strat gros de ciment. A fost o treabă făcută de mântuială, ceea ce a conservat pictura.”

 “Abia după ce a fost descoperită toată pictura mi-am dat seama că Olga făcuse o compoziţie în care ţinuse cont de nişte porţiuni de marmură gris-perle care se aflau deja acolo, la baza pereţilor. În momentul în care ea şi-a alcătuit paleta de culori, din loc în loc a revenit cu pete de gri foarte deschis, a inclus în compoziţia ei şi acele panouri din marmură care existau deja. Ea nu a făcut numai nişte tablouri limitate care să ornamenteze ici-colea, a făcut o unitate perfect coerentă, din pricină că ea era atât de experimentată în folosirea tradiţiei bizantine în pictura noastră. Avea un stil propriu o reprezentare spriritualizată a perosnajelor; a arătat acolo un fel de revenire la conducerea cetăţenească din secolul 18, cam cum ar fi arătat cei care conduceau primăria pe vremuri, apoi din ce în ce s-a ajuns în vremea lui Carol al II-lea.  A fost foarte frumos dezvelită pictura, apoi primăria a luat foc din cauza unui  scurt-circuit, a ars toată lemnăria acoperişului şi acum se lucrează din nou.”

Cum era Olga?
După toate poveştile pe care le auzi despre Olga, îţi dai seama că a fost o minune.  Cum a putut ea să facă toate acestea? Era, totuşi, un om. “Ar fi putut foarte bine să ducă o viaţă de boieroaică, ca o doamnă din lumea bună a Bucureştiului, să se scoale târziu, să se ducă la ceai cu prietenele, să plece în străinătate, să meargă vara la moşie cu musafiri, să citească romane şi … cu asta toată viaţa ei n-ar fi ieşit cu nimic din comun. Or ea s-a înhămat la o muncă pentru câteva vieţi! Dacă stai să pui cap la cap tot ce a făcut, este uimitor cum a avut timp, cum a avut energie şi cum a putut să se concentreze asupra  acestor activităţi.” ne spune cu admiraţie doamna Adina Nanu.

 “ Olga făcea parte din prima generaţie de femei care s-a impus nu numai în pictură sau sculptură, ci şi în alte arte – spririt enciclopedic - în medicină, în ştiinţe; după primul război mondial a fost prima generaţie de femei care nu a mai făcut 20 de copii, ca mamele sau bunicile lor, şi au mai avut energie şi timp ca să se poată angaja în activităţi care până atunci erau considerate strict bărbăteşti. Este epoca în care a trăit Smaranda Brăescu, în care doctori şi doctoriţe apar fotografiaţi în faţa spitalelor. A trăit un fel de premieră. Puţin mai bătrână decât ea era Cecilia Cuţescu Stork. Semnifictaitv pentru epoca aceea – Cecilia şi ea o bătăioasă şi o energică, au avut amândouă în acelaşi timp ideea de a uni femeile pictore şi sculptore.  A face o societate artistică nu era o noutate, pentru că de la sfârşitul secolului al XX-lea, bărbaţii făcuseră tot felul de societăţi artistice, ca să se sprijine reciproc. Bărbaţii nu au înghiţit uşor această idee.
Generaţia lor merită o stimă şi o preţuire şi o punere în lumină pe care până acum nu cred că au avut-o. Nu se cunoaşte istoria lor.E un gol imens în istorie, în educaţia artistică.”

Au fost femei care au luminat, care au dezvoltat. Calitatea lor esenţială a fost îndrăzneala. S-au aruncat în toate domeniile. Au avut curaj. “Pentru majoritatea femeilor, anii '20  ai secolului trecut au fost anii de mare entuziasm; era liniştirea aceea că au scăpat de război, că nu mai mor oamenii în război. Au sperat că vor ajunge să aibă condiţie egală cu bărbaţii şi că vor înflori, adică talentele care zăceau în ele vor putea să fie puse în lumina pe care o merită.”

Cum era Olga? Iată o altă latură a portretului său: “Nu era o coană Joiţică miorlăită, cu fasoane. Avea tipul ei de umor. Avea nişte ochi mari, foarte negri şi umbriţi împrejur, nu era machiată, avea un fel de cearcăne, şi mi-o amintesc, cu părul alb. Cred că a albit destul de devreme. Era foarte demnă. Stăpână pe ea tot timpul. Era, de altfel, în zodia Leului; era un om care ştia ce vrea şi făcea numai ce vrea. Era o plăcere să stai de vorbă cu ea. Ce povestea tot timpul era o altă faţetă a ceea ce ştiai sau îţi imaginai în mod banal. Îmi povestea cum era la Măldăreşti, sau la Bălteni, peste tot avea terase cu şezlonguri, îi plăcea să aibă musafiri. Ea avea tot timpul ceva de  lucru pe masă. Nu era o sălbatică, un Daniel Sihastru, pentru că dacă ar fi fost aşa ţi-ai fi explicat mai uşor preocupările acestea religioase ale ei. Nu era o bărbată, era o doamnă graţioasă, îngrijită, dar care avea o minte bine organizată.”

Olga Greceanu făcea tot timpul ceva. Ba scria, ba picta, iar la 80 de ani se urca precum o pisică pe schele. A avut şi un accident, a căzut de pe schelă, dar s-a ridicat rapid din pat şi a mers mai departe. A murit acasă, la 16 noiembrie 1978.
 “Olga Greceanu era o femeie obişnuită.”, ne spun nepoţii. Pentru că dânşii se obişnuiseră cu minunea.