Om bogat, om sărac

ROMĂNIA, LA EXTREME
Eterna şi fascinanta Românie. Ruptă în cur, cu burta suptă de foame, se plimbă într-un Q7 şi-şi numără terenurile. Oameni bogaţi şi oameni săraci. Aici unu’şi întinde caviarul pe feliuţă, dincolo altul taie mămăliga cu aţa. Aici copiii fac masaj de la 4 ani, "să se dezvolte armonios", dincolo cară cu spatele sacii de fier vechi, ca să aibă mălai pentru mămăligă. Aceeaşi ţară. Acelaşi aer. Plămîni diferiţi. Începem de astăzi un serial de reportaje din care veţi putea vedea România la extreme.

România la extreme. Eternă şi fascinantă. Ruptă în cur, cu burta suptă de foame, se plimbă într-un Q7 şi-şi numără terenurile. Oameni bogaţi şi oameni săraci. Aici unu’şi întinde caviarul pe feliuţă, dincolo, celălalt taie mămăliga cu aţa. Aici copiii fac masaj de la patru ani, "să se dezvolte armonios", dincolo cară cu spatele sacii de fier vechi, ca să aibă mălai pentru mămăligă. Într-un sat, copiii adorm plîngînd de foame, la 20 km depărtare, într-alt sat, merg la cursuri de fotbal şi au piscină în curte. Aceeaşi ţară. Acelaşi aer. Plămîni diferiţi.

Într-un sat din Constanţa, copiii sînt atît de necăjiţi că primesc de pomană la Sărbători un sfert de portocală. În alt sat, din Iaşi, un băieţel de 10 ani dă cu sapa, ca din banii primiţi să-i poată cumpăra peşte bunicului care-l creşte.

Ş-apoi, dacă mai are de unde, o să-şi ia şi o îngheţată. Are opinci în picioare şi vrea să devină aviator. Visele sînt încă gratuite. Sărăcia şi necazurile sînt moca, iar copiii care se nasc înfăşaţi în ele pleacă în viaţă cu crucea în spate. Însemnaţi.

Începem de astăzi un serial de reportaje din care veţi putea vedea Ro-mânia la extreme. Am mers în şapte judeţe dife-rite, din care am ales un sat bogat şi unul sărac. Apropiate, geografic, unul de celălalt. Diferite, în realitate, ca de la cer la pămînt. Fără excepţie, amărîţii ne-au primit cu poarta deschisă. Nu le-a fost frică să dea socoteală pentru ce n-au şi nici nu ne-au iscodit cu prea multe întrebări. Ne-au primit în casă, ne-au aşezat la masă şi s-au simţit ruşinaţi că n-au cu ce ne omeni. Bogaţii? Fără excepţie, ne-au întrebat încontinuu: "Da’ de ce?". O dată cu banul vine teama. Suspiciunea. Satele bogate par pustii, oamenii nu stau la poar-tă, nu deschid oricui uşa şi nici nu te primesc cu drag în casă. Au vreun cîştig? Time is money.

I-am ales pe bogaţi de săraci folosind ca unitate de măsură ochiul dracului. Banul. El e cel care face lumea să se învîrtă. Dacă ar fi fost să folosim ca etalon lucrurile ce nu ţin de foame, dar ţin de cald sufletului, poate că săracii sînt mai avuţi decît bogaţii, într-un fel numai de Dumnezeu de ştiut.


OM BOGAT...

Foieni – cei mai bogaţi dintre sătmăreni

MODEL OCCIDENTAL ● Cea mai prosperă localitate din Satu Mare dă luxul pe trăinicie
La Foieni, Satu Mare, bogăţia nu se măsoară în maşini scumpe sau vile fiţoase. Oamenilor le place să spună că averea le stă în sapă, dar e numai o figură de stil. Pămîntul e lucrat în întregime în asociaţii, cu utilaje moderne. Peste 250 de oameni din localitate muncesc la fabrica de mobilă tapiţată, iar un investitor francez, atras de rodnicia pămîntului, visează ca la anul să culeagă primele afine de Foieni.


Dacă nimereşti în miezul zilei la Foieni, poţi crede că satul nu e locuit. "Semn bun al hărniciei oamenilor", spune primarul, adică există locuri de muncă pentru toţi. Care la fabrica din localitate, care la Carei sau la cîmp. Pe la 4 după-amiaza încep să apară cei despre care studiile sociologice spun că ar locui în cea mai bogată localitate sătmăreană. Vin pe biciclete, pe scootere sau în maşini. Deşi unii abia şi-au tras sufletul de la serviciu, se apucă să sape puţinele buruieni răsărite printre răsaduri, să şteargă gardurile cu meticulozitate, să aranjeze prin fînăriile dichisite pai cu pai.


ORDINE ŞI DISCIPLINĂ. Fala nu are nimic de-a face cu firea şvabilor, locuitori în proporţie de 90% în sat. Şvabii din Foieni sînt urmaşii coloniştilor germani din regiunea Ulm, în majoritate agricultori şi meşteşugari, care au ajuns în aceste locuri acum 300 de ani. "Aici nu se umblă cu jeepul", e vorba pe care o auzi cînd îi întrebi de semnele bunăstării. Unii au pămînturi, alţii au proprietăţi mai multe sau afaceri la oraş. Ceea ce face diferenţa între Foieni şi alte sate care-ţi iau ochii cu vilele şi maşinile "tari" e faptul că în localitatea sătmăreană banii se fac din agricultură. Înţelepţi, locuitorii Foieniului nu s-au apucat să dărîme fostele CAP-uri imediat după Revoluţie, ci s-au organizat în asociaţii care lucrează tot terenul arabil, adică 1.540 de hectare.


AFINE FRANŢUZEŞTI DE FOIENI. Atras de bogăţia solului din Foieni şi de clima propice planurilor sale, Freddy Brossard a decis în 2006 să se stabilească în aşezarea sătmăreană. A concesionat 30 de hectare de la Primărie pe care vrea să cultive afine. Crede cu tărie că bogăţia acestui loc constă în pămîntul fertil. Freddy a studiat în Franţa, ţara natală, istoria Romîniei. Clima propice din Satu Mare l-a convins să-şi încerce norocul aici. "Am avut de ales între Craiova şi Satu Mare, dar am venit pînă la urmă la Foieni, plouă mai mult", explică, printre ţevile de irigaţie montate pe pămîntul luat în concesiune de la Primărie. Bărbatul speră ca la anul să poată culege primele afine de Foieni. Acum are cîţiva angajaţi din sat, dar în viitor, dacă merge treaba, ar putea angaja pe sezon chiar şi 200 de localnici.


LUCRU NEMŢESC. Bunăstarea comunităţii se poate măsura cu ochiul liber în cele două şcoli din localitate, în grădiniţa care poate concura lejer cu una de la oraş, în cele două cabinete stomatologice, în dispensarul din care nu lipseşte medicul, în bibliotecă şi sala de sport.

În afară de magazinul mixt, Foieniul se mai poate lăuda cu încă patru alimentare, o brutărie şi o măcelărie. În centru se află şi frizeria, şi CEC-ul, iar ceva mai încolo, discoteca. În viitorul apropiat, la Foieni va fi dat în folosinţă şi un cămin de bătrîni pentru 75 de persoane. Un alt semn de belşug al localităţii sînt copiii. Numai la grădiniţă sînt 80 de micuţi, iar de la începutul anului 15 cupluri s-au căsătorit.

Deşi sînt de o discreţie rară – greu te primesc în curte şi fiecare îşi vede de treaba lui – locuitorii Foieniului sînt solidari. La remiza de prevenire şi stingere a incendiilor pompierii sînt voluntari, iar cînd se aprinde casa vreunui consătean bat clopotele la biserică şi oamenii vin cu găleţi cu apă să ajute omul în necaz. Viaţa culturală a Foieniului nu e nici ea de lepădat: de cîteva ori pe an se organizează baluri şi competiţii care premiază cel mai bun vin, cel mai frumos cal, festivalul fanfarelor, balul strugurilor. La toate aceste evenimente oamenii se îmbracă în costume populare, se urcă în căruţe şi pornesc spre clădirea frumoasă a centrului cultural unde cîntă, dansează şi degustă produsele locale.

Nici săracii nu sînt atît de săraci în Foieni. Din cei 1.850 de locuitori, în jur de 100 au ajutor social şi 10 sînt şomeri. Prea puţini s-au năpustit după integrarea în Uniunea Europeană să ia drumul străinătăţii, doar 40, majoritatea romi, conform statisticii de la Primărie. Romii rămaşi îşi dau copiii la şcoală şi nu fac probleme, spune primarul Heinrich Mihaly, care nu are nevoie să-şi facă reclamă prea multă în campania electorală. E singurul candidat.


COMUNITATE PUTERNICĂ. Vasile Sîntion e unul din cei 52 de români stabiliţi la Foieni. Are o casă frumoasă, o curte îngrijită, ca trasă cu linia, că ţi-e şi milă să calci iarba. E proprietarul barului şi cofetăriei din localitate. Spune că puterea de cumpărare nu e o problemă aici, astfel că afacerile merg bine. Sîntion este pasionat de vinuri şi nu e an în care să nu participe la balul vinului. Anul trecut a luat două medalii, de argint şi de bronz, pentru vinul său. "La concurs se aleg mostrele, cîte cinci din fiecare soi. Fiecărui soi i se dă cîte un număr. Apoi comisia de degustători, specialişti din Carei şi Satu Mare, gustă şi notează", explică acesta cum se desfăşoară concursul.

Eva Orosz s-a născut în Foieni. A locuit o vreme la oraş, apoi a revenit pentru a-şi ajuta mama bolnavă. Nu vede nici o diferenţă între facilităţile de la oraş şi cele pe care le are acum: apă, gaze, chiar şi activităţi culturale. "Plus liniştea", îşi alege ea cuvintele în româneşte. Cînd are puţin timp liber, spune că merge la sală, unde vine din cînd în cînd un instructor. Azi a dat fitnessul pe sapa la vie. Soţul Evei, Gnandt, spune în puţinele cuvinte româneşti pe care le ştie, că îi place mult la Foieni. Dacă nu i-ar fi plăcut, nu şi-ar mai fi ridicat casă mîndră. Nu apucă să se plictisească, există chiar şi o echipă locală de fotbal în Liga a IV-a, Frohlich Foieni, la meciurile cărora merge să-i susţină.




... OM SĂRAC

Bolda – satul azil

VÎRSTA SĂRĂCIEI ● Boldenii au adunat în viaţă doar ani şi nevoi
Bătrînii din cea mai săracă localitate sătmăreană trăiesc la fel ca strămoşii lor de acum 100 de ani. Dacă n-ar fi curentul electric, ai zice că timpul a prins într-o buclă cele 80 de suflete risipite printre casele pustii. Cel mai tînăr boldean are 64 de ani.

Într-o aşezare din Satu-Mare, oamenii nu trăiesc, ci supravieţuiesc. Localitatea lor moare cu fiecare an care trece, căci Bolda seamănă cu un azil în care la 70 de ani eşti considerat tînăr. Pe uşa şcolii din sat, grilajul de fier a ruginit, glasuri de copii n-au mai auzit boldenii de ani, nunţi sau muzică parcă nici n-au fost pe pămînt. Preotul din satul vecin urcă pe drumul gloduros către biserica micuţă, considerată monument arheologic, doar ca să dea ultima împărtăşanie sau să cînte "Veşnica pomenire" pentru încă unul dus în ultima călătorie. Unii n-au mai coborît în comună, la 6 kilometri, şi de zece ani, mai ales că nu e nici un autobuz care să-i lege de alte comunităţi. Mai rea decît moartea li se pare oamenilor boala, căci n-au doctori". Pentru că satul bătrîn nu mai aduce nici un beneficiu autorităţilor locale – voturi puţine, venituri deloc – drumul din centrul de comună pînă la Bolda este lăsat în paragină, iar oamenii se chinuiesc să care apă potabilă din cele două fîntîni de la marginea satului.


VIAŢA PE MINUS. Tanti Elvira are 70 de ani. N-are televizor, radio şi nici ceas. La ce i-ar trebui, că doar se trezeşte cînd răsare soarele, are grijă de găinile din curte, face un pui de mămăligă. Cînd se lasă întunericul, se culcă. Azi e o zi deosebită: a venit maşina ce le aduce pîine de la Beltiug şi ne invită şi pe noi la o bucată de pită cu salată. Merge tîrîndu-şi un picior şi ne povesteşte cu lacrimi în ochi cum a căzut pe scările din faţa bucătăriei. Atunci tanti Elvira a zis că i-a venit ceasul morţii. Se gîndea cu sufletul cătrănit că va muri ca un cîine, fără împărtăşanie, fără spovedanie, că popă la Bolda nu-i. Văduva a strigat să vină cineva în ajutor. În casa din spate n-avea cine să o audă, oamenii s-au mutat la oraş. La cea de vizavi au murit amîndoi, la două case mai încolo stă o altă văduvă de 85 de ani, pe uliţă în jos, tot case pustii. Norocul ei că a trecut un consătean prin faţa casei. Dar şi el, ce să-i facă? A dus-o în pat şi a oblojit-o cum a ştiut. De zeci de ani n-au mai văzut doctor în sat, deşi au medic de familie în comună. Omul s-a dus să dea un telefon copiilor femeii, numai că telefonul public lipit de şcoală e pus de formă. Norocul ei a fost că la o femeie din capul satului veniseră copiii şi aveau telefon mobil. S-au urcat mai pe deal şi au putut vorbi la Satu Mare să vină băiatul bătrînei.


SOLIDARI ŞI DEMNI. Pentru că se simt singuri pe pămînt, boldenii se ajută între ei cum pot. În sat sînt doar 15 bărbaţi, iar din restul, pînă la 80, majoritatea-s văduve trecute de 75 de ani. Clopotarul şi "cantorul" (n.r. – diaconul) sînt cei mai tineri din sat şi pe ei îi mai roagă oamenii să le aducă o găleată de apă, o pîine. Ioan Mezei, clopotarul june al comunei, de 66 de ani, spune că e sărbătoare cînd în sat le vin copiii. "Apăi, pruncii noştri ce ne mai ajută, ne mai aduc de-ale gurii", explică omul care vine de la maşina de pîine cu o franzelă în mînă. Şi soţii Florescu, el – beteag de un picior, ea – cu dureri mari la dinţi – sînt ajutaţi de copiii de la oraş. "Noi avem noroc că mai putem ţine pe lîngă casă o vacă şi o iapă", spune ţaţa Angela din bătătura îngrijită. Femeia se plînge că o doare rău un dinte, dar nu are de unde cumpăra nici o pastilă să-i calmeze durerea. "Cînd a murit omul de la magazinul sătesc, n-a mai vrut nimeni să vină în locul lui, aşa că acuma e închis", povesteşte cum cercul li s-a închis an după an. Veştile despre ce se mai întîmplă în lume le ajung de la radio sau, cu întîrziere, prin ziarele pe care copiii le aduc ca bătrînii să le folosească la foc sau la împachetat. Deşi sînt săraci, nu a fost curte din Bolda în care să fi intrat şi în care să nu fi fost rugaţi să luăm un ou, ceva de mîncare sau măcar flori din grădină. Nea Emil, bărbatul lui tanti Angela, lăcrimează de cîte ori ne vede. E bucuros tare că vede oameni tineri prin sat şi-şi mai ostoieşte dorul de copii şi nepoţi. "Cînd vin copiii, ne umplu toate găleţile şi butoaiele din curte, ca să avem apă pînă se întorc data viitoare", spune cu sufletul greu. În faţa casei celor doi bătrîni se află căminul cultural, care pe timpuri răsuna duminica de nunţi. Oamenii îl mai deschid în ultima vreme doar pentru vreun parastas.


CHIN. La pomeni şi la biserică se mai întîlnesc oamenii din sat la un loc. Doar cei care pot să urce uliţa. "Slujba ar trebui să înceapă pe la 11, dar pentru că pe oamenii nu-i ţin picioarele, o mai amînăm o oră. Preotul vine de două ori pe lună", spune clopotarul, în timp ce descuie uşa mică a lăcaşului. Cînd intri, parcă ajungi într-o casă din alte vremuri, ştergare multe, icoane şi lumină puţină filtrată de ferestrele zgîrcite. "Aici, în faţă, e locul bărbaţilor, ne arată patru băncuţe cuminţi, nici nu am avea nevoie de mai multe la cîţi sîntem", spune zîmbind. Acum cîţiva ani Bolda era să rămînă şi fără slujba la două săptămîni, căci preotului nu i s-a mai dat salariu pentru a urca în sat. "Aşa că eu şi cantorul împărţim salariile noastre, 5 milioane, cu preotul, ce să facem?", aruncă întrebarea din altar nea Mezei. Diaconul clatină şi el din cap şi ne îndeamnă să mergem pe uliţa lui, unde glodul ajunge la burta vacii, de le trebuie două găleţi de apă să le spele şi să le poată mulge. Acum trei săptămîni, primarul a trimis o maşină de pietriş pe care l-a trîntit în mijlocul satului, de-au venit oamenii să-l care cu mîinile pe drumul care duce la fîntînă. Prea puţin ca să se vadă vreo diferenţă.


CASELE-FANTOMĂ. Cel mai mult seacă inima oamenilor nevoiaşi pustiul. Pustiul şi bătrîneţea. "Uite, casa asta, aia de acolo, cea de lîngă biserică, toate-s goale", arată roată diaconul vreo şase case. Mai jos, pe uliţă, un bărbat sub media de vîrstă a satului taie buruienile căţărate pe o casă frumos pictată. Aurel s-a născut în Bolda, dar a plecat la oraş. Vine din cînd în cînd să vadă ce mai face casa copilăriei, rămasă goală după moartea părinţilor. "M-am gîndit la un moment dat să vînd casa, dar cui?", întreabă retoric în timp ce ne arată cum nu mai are vecini cale de trei case. Vecină mai de departe îi e Elisabeta Tripon, de 83 de ani. Femeia se apropie şovăielnic de poarta împodobită cu liliac înflorit. Singurul suflet cu care mai schimbă o vorbă zile în şir e un cîine lup care latră străinii. În ogradă are cîteva găini, "că nu mi-s harnică să ţiu vacă", îşi ascunde neputinţa după un zîmbet. O întrebăm dacă nu-i e urît singură în casă sau dacă nu se teme de hoţi. "Ce să-mi ia, mamă? Nu mi-e frică..."


LA OMUL SĂRAC... După ce că sînt săraci, cei care mai pot cosi iarba, ca să aibă nutreţ pentru iarnă, sau cărora copiii le plătesc oameni să le muncească pămîntul sînt furaţi ca în codru de ţiganii din satul Stîna. "Anul trecut am cules via. Doi vlăjgani mi-au luat jumătate din saci. Poţi să le spui ceva? Nu poţi, că-ţi dau una în cap şi te nenorocesc", povesteşte un bărbat. Cine să umble să-i reclame, cine să-i apere? Cu Primăria s-au lămurit cum e treaba. "Ne dau de toate pînă îi votăm şi n-avem un reprezentant din sat în consiliu", se mînie un sătean. Altă supărare e cu lemnele. Deşi au hectare de pădure în proprietate, iarna nu văd o surcică din pădure. De supărare, oamenii au ajuns să se gîndească la faptul că primarul fiind ungur şi ei toţi romîni, ar avea ceva cu ei şi de-aia îi lasă de izbelişte. "Nimeni nu ne bagă în seamă. Cîinii latră, lupii să mănînce oile", rosteşte un bătrîn în timp ce se întoarce din poartă.

"Feze-uri"

Primarul comunei Beltiug, comuna de care aparţine satul Bolda, spune că principalele probleme în sat sînt apa potabilă şi drumul prost. Şi pentru rezolvarea lor a făcut nişte "fezeuri", adică studii de fezabilitate. Întrebat de ce oamenii nu primesc lemne pentru iarnă, deşi pădurea e a lor, primarul Emeric Pleth a spus: "Ca să poată să exploateze pădurea trebuie să se organizeze într-o societate. Altfel, cumpără cu 700.000 de lei vechi metrul cub. Trebuie să facă şi ei ceva, chiar dacă sînt bătrîni. Am fost acum două săptămîni în Bolda să le duc piatră, că s-au plîns de drum. Să taie boscheţii de pe marginea drumului care duce la ei, că nimeni n-o să vină într-un sat unde li se zgîrîie maşinile".