Părintele Calciu Dumitreasa, acuzat de destabilizare

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, renumit în rândul feţelor bisericeşti şi al credincioşilor prin aceea că a fost primul preot ortodox care a luat atitudine împotriva demolării bisericilor, în cadrul procesului de înnoire urbanistică a Bucureştiului, s-a întors în ţară la 18 februarie 1990.

Vizita părintelui Calciu s-a constituit imediat într-un adevărat eveniment pentru Biserica Ortodoxă Română. Preotul a fost întâmpinat la Aeroportul Otopeni de părintele Galeriu şi de promoţia 1979 a Seminarului Teologic din Bucureşti, cărora li s-au alăturat numeroşi bucureşteni. În timpul regimului comunist, preotul Calciu făcuse închisoare timp de 21 de ani, la Piteşti şi Jilava. După eliberare, a fost obligat să plece din ţară.

Revenirea sa pe pământ strămoşesc a suscitat mai mult decât reacţii de bucurie şi de apreciere. La nici două zile de la întoarcerea sa în ţară a fost denigrat. Primul atac a venit din partea unui miner din Valea Jiului, care a prezentat la Televiziunea Română un document (fără a oferi şi sursa) din care ar fi reieşit părintele Calciu se întorsese în România pentru a destabiliza ţara, răsturnând Guvernul.

Părintele a dezminţit public acuzaţia, precum şi zvonul că ar fi simpatizat Mişcarea Legionară. A anunţat şi că se va ocupa de treburi bisericeşti: un parastas în slujba eroilor Revoluţiei şi slujbe în Pieţele Universităţii şi Romană. Mai mult, părintele a declarat că venise în România pentru a pune bazele unei structuri independente, de amploare naţională, care să gestioneze ajutoarele trimise din străinătate pentru români, pentru a împiedica astfel folosirea lor în alte scopuri decât cele caritabile. Calciu Dumitreasa spunea că deţine informaţii de la Crucea Roşie şi de la alte organizaţii internaţionale umanitare că darurile din Vest dispăreau de cele mai multe ori fără urmă, fără a mai ajunge la destinatari.


PROTESTUL HALATELOR ALBE
La mijloc de februarie 1990, liceeni în halate albe au străbătut în coloană străzile Capitalei, de la Fundeni până la Ministerul Sănătăţii, cu pancarte pe care scria: "SOS Liceul Sanitar". Se hotărâse desfiinţarea liceelor sanitare, deşi studiile relevau un număr insuficient de cadre medicale în spitalele României anului 1990. Inexplicabila iniţiativă a Ministerul Sănătăţii se petrecea în condiţiile în care era nevoie de un număr suplimentar de 18.000 de cadre medicale medii. Începând cu toamna anului 1990, suna comunicatul ministerului, dispăreau clasele de a noua la liceele sanitare. În schimb, erau avantajate şcolile post-liceale. "Găselniţa" ministrului Dan Enăchescu şi a adujnctului său, dr. Radu Pop, se lega de slaba pregătire a elevilor.


RĂZBUNAREA BASTARNILOR, DUPĂ 2 MILENII
"Răfuielile" au cuprins breasla istoricilor în 1990. Erau demascaţi, zi după zi, "cei care au pângărit ani de-a rândul sanctuarul muzei Clio", "istoricii de curte" şi "istoricii de serviciu" ai fostului regim. Printre istoricii care se grăbiseră să lămurească lucrurile în privinţa verticalităţii confraţilor lor se numărau Radu Popa, Ştefan Andreescu, Mircea Babeş. Unul din cei puşi la "colţul" ruşinii era profesorul Dumitru Berciu, director şi preşedinte al Consiliului Ştiinţific al Institutului de Tracologie din Bucureşti. Principalul capăt de acuzare, formulat de Mircea Babeş, era oportunismul, din care decurgeau "scăpări morale şi profesionale" menite să îl scoată pe împricinat din rândul intelectualilor serioşi, după 1989. Pentru a-şi consolida poziţia în ierarhia ştiinţifică, spunea arheologul "atacator", profesorul Berciu l-ar fi cultivat cu asiduitate pe fratele dictatorului, generalul Ilie Ceauşescu, împreună cu alaiul de subordonaţi.

În sprijinul afirmaţiei că şeful tracologilor miza în mod deosebit pe relaţia sa cu Ilie Ceauşescu, Mircea Babeş cita dintr-un text omagial semnat de Dumitru Berciu în numărul 7 al revistei "Symposia Thracologica", apărută la Tulcea în anul 1989. "Am avut un sprijin permanent din partea Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, Consiliului Politic Superior al Armatei şi, nu în ultimul rând, al Secţiei de Propagandă a CC al PCR", scrisese Berciu într-un oratio ce era un loc comun la cei cu drept de semnătură în anii comunismului.  Pentru a flata pretenţiile veleitarului istoric din fruntea Armatei Române, Berciu editase în publicaţia de mai sus comunicări ştiinţifice semnate Ilie Ceauşescu.

Cearta dintre Berciu şi Babeş avea rădăcini mai vechi, datând din 1985. Atunci tracologul s-ar fi opus din proprie iniţiativă, fără vreo solicitare din partea oficialităţilor, apariţiei monografiei realizate de Babeş despre populaţia germanică a bastarnilor, ce s-au aşezat în secolele II - I î.Hr. la răsărit de Dacia. Argumentul lui Berciu se baza pe "ultimele descoperiri ale arheologiei româneşti". Substratul însă ar fi fost altul. Prezenţa populaţiilor germanice şi slave în arealul "carpato-danuabiano-pontic" devenise subiect tabu.