Părintele Voicescu, libertate în duh

Părintele Constantin Voicescu, cunoscut duhovnic al Bucureştilor şi unul dintre cei care au suferit în închisori pentru credinţă şi pentru neacceptarea instaurării comunismului, spunea adesea că detenţia i-a fost o experienţă întregi­toare de suflet.

A fost supranumit „duhovnicul cetăţii" pentru că, mai ales în anii de după căderea comunismului, părintele Voicescu era foarte căutat şi îndrăgit de mulţi credincioşi din Bucureşti, fiind unul dintre fondatorii Alianţei Civice şi ai asociaţiei caritabile Christiana. De la oameni simpli la intelectuali de marcă, părintele ştia să vorbească pe înţelesul fiecăruia, să-i primească la spovedanie şi să le dea un sfat potrivit.  

S-a născut în Bucureşti în 1924, tatăl său fiind de fel din Voiceşti-Olt, iar mama sa din Popeşti-Palanga, Argeş. Rămas orfan de la 7 ani, când a venit vremea studiilor, a fost trimis să înveţe la Şcoala Normală din Buzău, unde exista internat. Acolo s-a împriete­nit cu alţi colegi care activau în Frăţia de Cruce, care in­sufla tinerilor sentimentul religios şi patriotismul, or­ga­nizaţie în care nu puteau intra decât cei care în­văţau foarte bine, cei care erau cinstiţi şi credincioşi. În 1942, încă elev, a fost arestat împreună cu alţi ti­neri de vârsta lui, fiind acuzaţi de regimul antonescian de apartenenţa la Frăţie. A făcut doi ani de închisoare corecţională. La 8 noiembrie 1945, alături de alţi prieteni, a participat la o manifestaţie de ziua Regelui Mihai. Până în 1948 a urmat cursurile Facultăţii de Geografie, la căminul studenţesc al acestei facultăţi l-au găsit agenţii care l-au arestat în mai 1948.

 Regimul comunist era deranjat de convingerile lui, ca şi de ale unei întregi generaţii de tineri care nu concepeau să trăiască într-un stat ateu şi comunist.   

„Aveam conştiinţa că Dumnezeu ne va ajuta, pentru că noi am primit o anumită educaţie din copilărie, şi la şcoală, şi... permanent. Nu uitaţi, eu am 73 de ani (dialog realizat în 1997 - n.red.), deci când eram eu mic se făcea religie în şcoală, aveam duhovnici, eram crescuţi în duhul acesta al iubirii de neam, încât pentru noi a fost firesc să respingem din capul locului toată mi­zeria asta comunistă şi atee; nu se putea lipi de noi aşa ceva" - un fragment dintr-o mărturisire a părintelui Voicescu, publicată în cartea de amintiri apărută după moartea sa, la Editura Bizantină sub titlul „Părintele Voicescu, un duhovnic al cetăţii".     

Transferat de la Piteşti la sanatoriul-penitenciar Târgu Ocna, pentru că făcuse un TBC osos, tânărul, numit de cei apropiaţi Tică, a considerat că boala aceasta a fost un dar de la Dumnezeu prin care a fost ferit de atrocităţile reeducării de la Piteşti. La Târgu Ocna a cunoscut atmosfera de duhovnicie extraordinară, inimaginabilă pentru cei liberi, unde deţinuţii într-o perioadă au avut voie să comunice între ei, şi mărturisesc toţi cei care au trecut pe acolo că, existând atât de mulţi preoţi închişi, se spovedeau, făceau rugăciuni comune, trăiau creştinismul în cea mai înaltă treaptă a sa. Tică Voicescu i-a cunoscut pe Valeriu Gafencu, părintele Calciu-Dumitreasa, Ion Ianolide, Bartolomeu Anania şi pe mulţi alţii.  

Mai mărturisea părintele despre perioada de la Târgu Ocna: „Să nu credeţi că noi şedeam toată ziua încrâncenaţi - Doamne fereşte! Făceam rugăciuni, învăţam pe dinafară texte; Sfânta Scriptură s-a învăţat pe dinafară: ne-a fost greu la început, câteva texte, dar pe urmă a mers aşa, curs. Scriam pe plăcuţe de săpun... dar mai făceam şi altele: cântam, ne-adu­ceam aminte poezii, le învăţam...". Aristide Lefa, fost coleg de detenţie la Târgu Ocna, îşi amintea de părintele Voicescu: „Tică Voicescu nu a pregetat să jertfească în permanenţă din raţia de hrană ceea ce era mai consistent, dându-le celor mai grav bolnavi, pentru a-i ajuta să-şi refacă forţele de luptă împotriva bolii; făcea totul fără nici o ostentaţie şi cu discreţia care-l caracteriza. Era singurul mijloc de ajutor, medicamentele specifice bolii lipsind cu desăvârşire". A fost eliberat în 1964, s-a angajat muncitor la Uzinele 23 August, apoi patriarhul Justinian i-a dat un post de corector şi legător la Institutul Biblic. Şi-a terminat studiile de Geografie, apoi a absolvit Teologia, sub imboldul trăirii creştine ortodoxe căpătate în închisoare, devenind preot. A avut trei copii: Mihai, Irina şi Ileana. A fost preot la paraclisul Radu Vodă, apoi la Bise­rica Sapienţei din Bucureşti. La 8 septembrie 1997, a murit într-un accident de maşină, după ce săvârşise slujba de pomenire pentru deţinutele anticomuniste decedate în închisoarea de femei de la Mislea.