Părinţii lui Boc

Drumul spre o altă Românie e unul iniţiatic, pentru că acea Românie, surprinzător, încă mai există. Acea cale urcă prin văi prăpăstioase cu ape sângerii, cu munţi ce şi-au pus gulere de ceaţă şi cu oameni care nu se grăbesc nicăieri. Asfaltul, oricât de proaspăt turnat, e înlăturat de vremea dură, umedă, de zăpada care aici e la ea acasă aproape oricând. Dacă ninge ori plouă, orice om care spune că ştie zona Mărgău-Răchiţele te îndeamnă să nu te avânţi fără o maşină de teren suficient de puternică. O maşină mică n-ar fi capabilă să suporte hârtoapele care-ţi răsar de te miri unde în cale, mai ales la sfârşitul iernii. În acest loc trăiesc dintotdeauna Ana şi Ioan Boc, părinţii premierului Emil Boc. Simpli, păstrând acea înţelepciu­ne a ţăranului român pur, primitori cu omul, doar om bun să fie. Dacă îi asculţi, înveţi să fii om şi înveţi că orice criză umană e mai întâi de toate o criză a spiritului omului care se dedă la necredinţă şi lene.

Ţara se conduce simplu, ca o casă

În România mai sunt oameni care atunci când pleacă de acasă nu zăvorăsc uşile şi ferestrele, ci lasă totul deschis. Astfel de oameni chiar mai există şi te primesc în căminul lor ca şi când te-ar cunoaşte dintotdeauna. Îţi vorbesc des­pre viaţa lor cu aceeaşi seninătate cu care ar învăţa pe unul dintre copiii lor cum e chipul binelui sau cum e faţa rău­lui. Aşa trăiesc şi părinţii premierului Emil Boc.

La vârsta lor înaintată, deşi au o pensie care însumată ajunge doar la 550 de lei, au demnitatea de a se descurca singuri şi din munca lor să facă parte nu doar copiilor lor, ci chiar şi străinului care le trece pragul, doar om bun să fie. O zi petrecută la Răchiţele e o călătorie într-o Românie pe care mulţi dintre noi o cred pierdută. Acea Românie a lui Marin Preda sau a lui Mihail Sadoveanu poate fi re­gă­si­tă în comuna în care s-a născut prim-mi­nis­trul Boc. Aici, criza economi­că, fi­nanciară sau socială nu sperie pe ni­meni, poate şi pentru faptul că răchi­ţe­nii cred, aşa cum au crezut şi străbunii lor, că muntele şi Dumnezeu le pot da celor ce muncesc hrana de zi cu zi. Consumismul, mercantilismul şi frivolitatea sunt noţiuni necunoscute în lumea aspră a muntenilor mai trecuţi prin viaţă, care-şi duc traiul în aceste părţi ale Apusenilor.


"RĂCHIŢENII" TRĂIESC ALTFEL
În satul în care s-a născut actualul premier al României e linişte. Oamenii te privesc imperturbabil şi atent ca şi când s-ar întreba de ce alergi cu atâta sârg, când oricum drumul omului ajunge implacabil tot la moarte. Şi la moarte nu se grăbeşte nimeni. Şi nici de sfârşitul omului nu se tem ei, că doar "şi pe Moarte tot Dumnezeu Sântu' o făcut-o".

"Pă Boc îl cotaţi?, ăl bătrân e acasă. Treceţi pă colo... Aaa, pă Nuţu Năii îl cotaţi?! Dacă la el vreţi să ajunjeţi, atunci mereţi în sus şi la prima casă îl găsiţi. Sunt acasă. Nuţu era prin curte cu treabă mai 'nainte vreme" - sună răspunsul la întrebarea pusă primului sătean care cobora agale pe marginea drumului. Aici timpul "încă are răbdare cu oamenii", dar şi oamenii au răbdare cu timpul, mai ales bătrânii.

Unii dintre tinerii de prin aceste părţi au învăţat "ca domnii de la oraş", că timpul se măsoară în cherestea şi apoi se măsoară în bani, în maşini şi case şi şi-au umplut curţile cu cherestea pusă la uscat, pregătită pentru vânzare. "Da' ce n-ai făcut tu cu truda ta, cu muncuţa ta, cinstit, nu ţi-i dat să-ţi rămână. Că Dumnezeu bunul ne dă şi minte, şi sănătate, şi două mâini, şi-o minte cu care să ne câştigăm cinstit traiul cinstit", spune lelea Ană, mama premierului Emil Boc. E o femeie vioaie, mignonă, energică, cu o minte ageră şi deschisă şi cu un simţ pentru oameni cu care "te citeşte" înainte să apuci să deschizi gura. Casa în care trăieşte alături de Ioan, sau Nuţu, cum e numele de alint în graiul transilvan, e o casă obişnuită pentru aceste părţi.
GOSPODĂRIE MODESTĂ
În sat, dacă urci spre cascadă, sunt destule case mai mari, mai arătoase. Gospodăria lui Ana şi a lui Nuţu Boc e una potrivită pentru nevoile familiei. Nimic nu e în plus şi nimic nu lipseşte, dar totul e îngrijit, curat şi îşi are locul şi rostul. Şi rostul copiilor e să fie la casa lor, să-şi construiască viitorul lor şi fiecare să aibă locul lui pe lume. Luxul e o noţiune stra­nie aici şi nu se regăseşte în filosofia de viaţă a celor doi soţi Boc.

Nuţu Năii, tatăl lui Emil Boc, are 85 de ani. Nu e tocmai înalt, dar e iute şi hotărât, fără a fi repezit. Îşi priveşte trecutul cu umor şi fără false pudori, îl priveşte drept şi cinstit, acceptând cu seninătate şi binele, şi greul trăit. A lucrat în mină. Acum bătrâneţea se luptă cu el prin boală, dar nu i se supune. "Am mare noroc cu femeia mea. Mi-e de toate. Mă grijeşte, vorbeşte dacă trebe şi pentru mine şi, Doamne, bine face", îşi alintă în vorbe soţia Nuţu Năii. Fiul cel mic, Emil, îi seamănă ca o picătură de apă la chip, la statură, la fire, chiar şi zâmbetul l-a luat tot de la tatăl lui. Lelea Ană are 76 de ani, s-a luat cu Nuţu înainte de a împlini 16 ani, deci au acum aproximativ 60 de ani de căsătorie şi cinci copii "pă care i-am crescut aşe, să fie oamini cumsăcade şi tăţi or ajuns să aibă o răspundere în viaţă", spune Ana Boc.


CRIZA ÎN LUMEA LUI DUMNEZEU
Despre criza economică de acum, mama premierului Emil Boc vorbeşte cu hotărâre şi sinceritate, aşa cum îi poţi auzi pe toţi bătrânii satului zicând: oamenii au uitat să muncească cu adevărat. Spune asta gândindu-se la munca grea pe care o cunoaşte din copilărie şi privind cu regret la pământul mănos, abandonat de oameni pentru cine ştie ce "induştrie". Iar criza pe care o trăim are şi o latură spirituală. Oamenii nu mai cred în nimic şi atunci "Dumnezeu trimite greul să le aducă aminte".  

Ana Boc spune: "Acuma-i foarte greu, că lumea s-o-nvăţat a fugi de la sat la oraş şi pământu' o rămas nelucrat. Acuma dacă-i chemi şi vin la ţară nu le place să meargă la vacă. Miroase a vacă. Porcu' miroase-a porc. Da' în baruri nu mai miroase a ni­mic. E foarte plăcută atmosfera până ce-şi pradă bănuţii. De aia-i greu în lume, că foarte greu îi mai aduci pe oameni înapoi la muncă", crede Ana Boc.

Întrebată cum era criza din 1933 şi cum trăiau oamenii de atunci, Ana Boc se opreşte o clipă şi îşi aminteşte vorbele părinţilor săi: "Era foarte greu. Femeile treceau, ia, muntele aista şi mereau la Beiuş şi se-ntorceau cu câte ceva de mâncare la copii. Pe vremea aia n-aveai a cere de la stat. Ce-i aia să stai cu mâna întinsă ca să capeţi de la stat ori de la primărie? Pă atunci nu era nimic din aistea. Tătă lumea îşi semăna. Bucate de cumpărat erau prea puţâne, că nu erau bani. Îşi puneau bucate, ţâneau o văcuţă şi-o cumpărau cu greu, cum puteau. Nu-şi mai cumpăra lumea haine şi nici pan­tofi noi. Atunci erau opinci cu curele. Fă­ceau întâie să aibă pituţa la copii şi ce le trebe' în casă şi celelalte mai rar. Frigeau o ceapă, o băgau în cuptor, făceau hiribe cu sare, mâncau, beau apă şi erau sătui. Da' nu erau atâţia bolnavi. Vremea aia nu se mai întoarce acuma. Da' să ştii că Dum­nezău le-a da rău, să simtă oamenii, ca să să-ntoarcă ei să vadă că cineva ne-ajută din ceriuri. Nimică nu-i fără ajutoriu lui Dumnezău. El ne-ajută. Pot zâce io că mâne 'oi face nu ştiu ce. Dacă nu m-ajută Dumnezău nu fac nimică. Trebe să ai o credinţă în cineva că te va ajuta. Acuma tătă lumea-i ocâşe (n.r. - deşteaptă), ştie să răspundă şi la ăia de-s mai cu şcoală. Dacă ei nu se gânesc (n.r - gândesc) să să asocieze, să facă oarice, că şi aicea mai sunt destui care mai fac şi mai au două-tri oiţe şi ţân' bieţii oamini şi caută de ele, văcuţe-s mai puţâne, că zâc că nu să merită, că n-au lăptărie. Acuma, de vreo tri-patru zâle, or făcut o lăptărie. Înainte aşa trăiau oamenii, duceau lapte la lăptărie, din asta trăiau, sigur că merg şi acuma să ducă lapte. Io aşa mi-am ţânut copiii în şcoli. Aveam tri (n.r - trei) odată în facultate. Aveam 6 vaci şi dădeam laptele la lăptărie şi mi-am crescut copiii".
DIN DRAGOSTE PENTRU PĂMÂNT
"Şi copiii mei mi-or zâs mai anii trecuţi să nu mai lucru atăta, să mai vând pă­mântu', că are preţ. Că acuma viitorul îs induştriile. Şi io le-am zâs că până trăiesc, io pământu ăsta al meu nu-l dau, că el e sigur şi ne ţine. Şi ia amu' unde-s in­duş­triile? După ce m-am luat cu omu' meu am avut mult pământ. Şi avem aci pe-o coastă un loc de vreo trei hectare jumate. Omu' meu merea la mină şi muncea tătă zâua. Io m-am angajat femeie de servici şi făceam curăţănie prin birouri la pri­mă­rie şi la şcoală. Grijeam şi de casă şi de copii, şi de gospodărie şi lucram şi tăt pă­mântu' de-l aveam. Şi nu mai puteam de greu ce-mi era. Şi atunci am stat şi m-am gândit io ce să fac şi cum să fac, că era pre' de tătu'. Şi cum era să las eu pă­mân­tu' nelucrat, să-l vadă oaminii aşa? Şi cum să-l dau eu pâmântu' aista, câştigat cu ată­ta trudă de părinţi? Şi la copii mei ce-o ră­mâne dacă io vând pământu' şi iau ba­nii, poate-mi iau o haină şi mâne şi haina şi banii nu-s şi nu mai e nici pă­mântu'? Şi într-o seară stând ia aci cu omu' meu, ca acuma, i-am zâs: «Ştii ceva omule? Io nu mai poci aşa. Îmi iau oamini la muncă, iau puieţi şi pe pământu' ăla o să pui o pădure». Şi aşa am făcut, de bu­nă în­ţe­legere cu omu' meu. Şi acuma pă­durea copiilor mei are mai bine de 20 de ani şi le rămâne după mine oarice (n.r - ceva)", spune Ana Boc şi se opreşte şi zâmbeşte cu mândria omului care ştie că, lăsând ceva trainic după sine, n-a trăit degeaba.


EDUCAŢIE DE MOŢ
"Când o vinit vremea să să ducă prun­cii mei la şcoli mai înalte, omu' meu s-o dus la profesorii copiilor, la fiecare. Nu i-o întrebat pe prunci dacă vor ori ba să în­ve­ţe mai departe, acar (n.r. - măcar) că aveau note bune. Şi i-o întrebat pe profesori dacă e ceva de copii aiştea şi dacă merită să îi dea mai departe pe la şcoli. Şi tăţi profesorii or zâs că pruncii minte au, numa' voie să aibă. Apăi numa' voie le trebe? Aia las' pe mine, o zâs omu' meu. Şi-o vorbit cu pruncii, cu fiecare. Şi le-o zâs că dacă vor a mere pă la facultăţi tre­be să înveţe şi să aibă bănuţii lor (n.r. - bur­se) pe lângă ce le-om da noi şi le-om da cât să aibă aşe, la limită, nu să le-ajun­gă a se desfăta oricum. O făcut socoată şi fiecare avea egal, banii lui în fiecare lună. Dacă şi-or cumpărat o haină nouă, io n-am vrut să văd decât bonul de la casă şi eticheta de pe haină. Aşa primeau bani în plus, altfel, nu. Aşa mi i-am crescut. Să ştie că banuţu' e scump şi se câştigă cu greu, da' se pierde iute", îşi aminteşte Ana Boc. Despre fiul ei mai mic, Emil, spu­ne că a fost mereu un copil aparte. "As­pru. Ca tată-so. Făceam galerii (n.r. - suporturi de draperii din lemn decorat şi sculptat manual). Mai făceam un bănuţ. şi copiii puneau mâna la muncă. Emil trebuia să lustruiască lemnul. Şi îl ajuta aci o vecină. O dată vecina mi-o zâs: «Apoi nu ştiu cum face pruncu' aista al tău Ană. Că până ce io, om mare, fac o galerie el gată (n.r. - termină) două». Apoi cum să nu fi făcut mai iute, că doară l-o dus mintea şi puterea să apese mai tare şi aşe' o şlefuit mai iute", conchide surâzând Ana Boc.
LA RĂCHIŢELE SE VORBEŞTE "GUMUŢEASCA"
Răchiţele este un sătuc ascuns în Apuseni, dincolo de Huedin, la aproximativ 30 de kilometri în susul muntelui, cum spun localnicii. Are doar 836 de locuitori acum, de la 1.503 persoane, cât număra la recensământul din 1930. Satul este o parte a comunei Mărgău, comună răspândită pe o arie destul de largă în Munţii Vlădeasa. Zona e cunoscută îndeosebi alpiniştilor, care sunt atraşi aici de Cascada Vălul Miresei, unul dintre locurile de căţărare cele mai dificile din ţară, şi de frumuseţile de la Doda Pilii, Valea Stanciului, Ponor, Peştera Mare sau chiar Cascada Răchiţele. Aici, se spune, pe o arie restrânsă oamenii vorbesc un dialect unic, o limbă doar a lor, gumuţeasca, specifică acestei comune.  

Ca să ajungi în Răchiţele urmezi un drum îngust, de munte, care pe ultimii săi 10-15 kilometri e "rupt" de utilajele forestiere, de iarna dură şi de apele care ies la suprafaţă de unde nici nu te aştepţi şi mai peste tot. Motiv pentru care localnicii nu te îndeamnă să mergi încolo fără să ai o maşină de teren bună, mai ales dacă a nins sau a plouat.

CUM SE TRĂIEŞTE CU 5 MILIOANE DE LEI VECHI
"O ţară-i ca o casă. Mere (n.r. - merge) bine numa' dacă oaminii merg tăţi într-o par­te. Că şi acolo sus, între conducători, dacă unu' trage într-o parte şi altu' în aialaltă parte, n-are cum să meargă bine. După ce s-o dus copilu' aiesta al meu la primărie în Cluj, i-am zâs: «Apăi, mă co­pile, da' n-aveai tu tăt ce-ţi trăbă? Nu pu­teai tu lăsa pă alţii să facă ei?». Şi el mi-o zâs că aşe l-am crescut, că şi io am făcut tăt ce-am găsit de făcut şi m-am băgat la orice mun­că şi că nu putem fugi de res­pon­sabilitate, că cineva tre' să poarte şi greu', că doar aşa l-am crescut. Şi i-am zâs că dacă asta-i credinţa lui să facă după cum crede, că io m-oi ruga la bunul Dum­ne­zău să-l ajute, că numa' El îl poate aju­ta. Şi mă rog pentru el tăt timpu', că grele vremuri o apucat", oftează uşor Ana Boc. Pruncii ei au toţi rostul lor. I-au educat să muncească, bani le-au dat cu măsură şi pe merit şi toţi au ajuns "oameni mari". Conducători de foste CAP-uri, profesori şi directori de şcoală şi, acum, Emil Boc a ajuns şi prim-ministru. Dar părinţii, chiar dacă sunt mândri de fiul lor, nu te privesc de sus. Rămân modeşti şi echilibraţi şi deschid uşa oricărui om de bine care le ajunge la poartă, dau din ce-i al lor oricui. Se bucură să-şi aibă fiul cel mare aproape la nevoie, dar se străduie să se descurce singuri, ca să le poată da tuturor din munca lor. "Emil acuma-i departe, da' ne sună mai mereu şi ne întreabă dacă ni-i bine, dacă suntem sănătoşi, dacă nu ne lipseşte ceva. Da' până ne dă Dumnezău sănătate şi copiii, şi nepoţii-s tăţi bine, avem de tăte şi ni-i bine. Noi avem pensiuca noastră. Omu' meu are o pensie de tri milioane jumate, io două milioane. Asta împărţesc aşa să ne-ajungă nouă, să nu trebuiască să ne dea nime' nimic. Avem şi-acuma porci şi văcuţa noastră, şi găinile noastre, şi 20 de familii de albine. Omu' meu vede de ele la anii lui şi avem şi miere. N-o vând. O dau la copii şi la prieteni şi la oamenii care mai vin pe la noi", conchide Ana Boc.