Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Acestea sunt prevederile unui proiect de lege inițiat de doi parlamentari USR și aflat în dezbaterea Senatului. Inițiatorii proiectului susțin că statul este obligat moral să despăgubească aceste persoane pentru traumele fizice și psihice suferite în aceste centre de asistență socială. CES nu este de acord cu această lege, deoarece nu poate fi calculat un impact bugetar. Nu există o estimare reală, nici măcar una aproximativă a persoanelor care ar putea beneficia de aceste prevederi, numărul acestora putând ajunge chiar la două milioane de cetățeni.
Proiectul de lege în discuție poartă denumirea de propunere legislativă privind acordarea unor drepturi persoanelor care au trăit experiența caselor de copii din România, în perioada 1947-1949, și este inițiat de senatorul Ambrozie-Irineu Darău și de deputatul Marius Andrei Miftode, ambii de la USR. Cei doi explică, în motivarea textului legislativ propusă, că „sub regimul comunist, politica pronatalistă, asociată cu sărăcia extremă, au dus la creșterea alarmantă a numărului de orfani. Centralizarea națională a acestor copii a rezultat în înființarea unor case de copii, numite leagăne. Aceste instituții erau conduse predominant de medici, însă nu acordau suficientă atenție dezvoltării emoționale a copiilor, ceea ce a afectat semnificativ bunăstarea și calitatea vieții acestora”.
Potrivit expunerii de motive, „spre deosebire de contextul contemporan, în care asistența socială este văzută ca o abordare multidimensională care încearcă să echilibreze nevoile fizice, emoționale, educaționale și sociale ale copilului, îngrijirea copiilor în perioada comunistă era marcată de neglijență și de lipsa de preocupare pentru nevoile de bază ale copiilor. Efectele acestei perioade nefaste încă persistă în societatea românească, mai ales în rândul celor care au fost direct afectați de aceste condiții inumane”.
Reparații morale și materiale, cu 57 de ani întârziere
Cei doi parlamentari USR arată că, în Legea 2/1970, înlocuită abia în 1997, prin OUG 26/1997, scopul principal al legii stabilea un regim structurat pe cinci tipuri de instituții specifice: leagăne pentru copii mici, case de copii pentru preșcolari și școlari, grădinițe și școli pentru deficienți irecuperabili, școli profesionale și licee pentru deficienți irecuperabili, cămine școală atelier pentru deficienți parțial recuperabili și cămine pentru deficienți irecuperabili. „Ceea ce a transformat această situație dezastruoasă într-o tragedie reală au fost abuzurile fizice și psihice frecvente în centre, însoțite de o lipsă cronică de îngrijire primară și de hrană adecvată. Acestea nu erau cazuri izolate, ci părți ale vieții de zi cu zi în aceste instituții. Metoda prin care se acorda «îngrijire» copiilor în unele centre dădea naștere abuzurilor și violenței. Nu doar îngrijitorii erau cei care aplicau pedepse copiilor, dar și copiii mai mari obișnuiau să bată copiii mai mici sau să-i supună unor tratamente violente sau abuzuri sexuale”, se mai arată în acest document.
Irineu Darău și Marius Andrei Miftode consideră că, astfel, trebuie elaborată o lege pentru compensarea morală și financiară a persoanelor care au trăit experiența caselor de copii în perioada 1947-1997, structurată pe șase principii. Primul principiu se referă la respectarea drepturilor omului. După care, compensarea pentru suferințele trăite, deoarece „mulți dintre acești oameni au suferit traume semnificative, care au avut efecte pe termen lung asupra sănătății lor mentale și fizice”. Urmează principiile reconstituirii încrederii în sistem, responsabilitatea statului, educația și impactul social.
Beneficiile prevăzute în acest proiect
Concret, potrivit acestui proiect de lege, prin „case de copii” se înțelege orice instituție de ocrotire organizată și administrată de statul român, precum leagănele, orfelinatele, centrele de primire a minorilor, instituțiile specializate de învățământ preșcolar, primar, gimnazial, profesional, liceal și postliceal, conform Legii 4/1953, Hotărârii Consiliului de Miniștri 809.1959m legii 3/1990 și Decretului Lege 238/1990. De asemenea, prin „daune morale” se înțelege daunele fizice și suferințele psihice injust cauzate persoanelor care au trăit experiența caselor de copii din România în perioada 1947-1997, cu repercusiuni negative în plan psihologic, emoțional, social și educațional.
Astfel, ar urma să beneficieze de această lege cetățenii români care au trăit în casele de copii pe teritoriul României în perioada 1947-1997. Acești beneficiari ar urma să aibă dreptul, pe perioada întregii vieți, la o indemnizație lunară în sumă fixă în cuantum de 10% din câștigul salarial mediu brut. Indemnizația ar urma să fie calculată și să fie plătită de Ministerul Muncii, prin Agenția Județeană (sau a Municipiului București, după caz) de Plăți și Inspecție Socială. Beneficiarii ar urna, de asemnea, să fie scutiți de la plata impozitelor și taxelor locale.
Mai departe, legea prevede că beneficiarii au dreptul la participarea gratuită la ședințe de psihoterapie și la consultare psihologică clinică, iar serviciile terapeutoce ar trebui să fie decontate în limita a 300 de lei pe lună. De asemenea, beneficiarii ar avea dreptul la o reducere de 50% pentru taxele percepute în vederea înmatriculării în cadrul instituțiilor de învățământ superior de stat. Mai mult, în vederea stabilirii indemnizației lunare, beneficiarii vor fi obligați să anexeze înscrisuri care să ateste faptul că aceștia au fost înmatriculați în centre de copii, în perioada 1947-1997, iar legea prevede constituirea unei comisii formate din cinci membri, care să delibereze și să dispună.
CES: lege incompletă, cu un număr de beneficiari aproape imposibil de cuantificat
Prima piedică în adoptarea acestei legi pare să fie însă avizul negativ emis de către Consiliul Economic și Social (CES). În documentul remis, se precizează că „stabilirea numărului de copii care au trecut prin sistemul de asistență socială din perioada 1947-1997 este foarte dificilă. Există estimări care afirmă că prin aceste instituții ar fi trecut între 1 și 2 milioane de copii”. CES susține că „propunerea legislativă nu reușește să enumere toate instituțiile în care existau copii abandonați. Lipsesc secțiile de neuropsihiatrie infantilă, secțiile de distrofici, secțiile de pediatrie, maternitățile, iar, din cauza acestor inexactități, nu poate fi stabilit cu acuratețe, nici măcar aproximativ, un impact bugetar”.
Mai mult, se precizează că, deși în anul 1997, a fost inițiată reforma sistemelor de protecție specială a copilului, „instituțiile de tip vechi au continuat să funcționeze încă foarte mult timp după anul 1997, an în care existau aproximativ 90 de leagăne de copii, este 400 de case de copii și 34 de cămine-spital pentru minori. Acestea au continuat să funcționeze până spre sfârșitul anilor 2000, în aceleași condiții ca cele de dinainte de 1997”.
Atât Comisia pentru buget a Senatului, cât și Comisia pentru muncă a Senatului au avizat negativ proiectul. Mai mult, raportul transmis Plenului Senatului este unul de respingere. Legea urmează să intre, săptămâna aceasta, la vot în Senat, Camera Deputaților fiind forul decizional.
