Pasărea Măiastră din Livada cu Duzi

La 22 iunie 1963, o veste teribilă a căzut, asemenea unui trăsnet, peste români. Pasărea Măiastră - cum pe bună dreptate a numit-o, pe Maria Tănase, Nicolae Iorga în 1938 – şi-a oprit trilurile şi, deschizându-şi aripile, a pornit spre Cer. Răpusă de un cancer pulmonar, Maria Tănase s-a stins, lăsându-ne vocea sa profundă, ca un legământ care ne îndemană să nu fim trişti, că nu ne-a părăsit, ci a plecat într-un lung turneu, însă ne este alături prin cântecele sale, pentru a ne bucura inimile, dincolo de trecerea anilor...
Într-o scrisoare lăsată soţului său, Clery Sachelarie, Maria îl roagă: “Culege-mi visele pe care le-am croit lângă tine şi împarte-le oamenilor. Au fost curate şi rare”.
La Savoy, acolo unde a fost depusă artista, a fost un adevărat pelerinaj. Zi şi noapte, admiratorii s-au călcat în picioare pentru a mai vedea o dată chipul împietrit al Mariei. Se spune că un milion de oameni au condus-o pe ultimul drum. La 50 de ani de la plecarea sa în veşnicie, îi aducem şi noi un pios omagiu.
_________________________

Pasărea Măiastră din Livada cu Duzi
Astăzi sărbătorim Moşii de vară, zi în care facem pomenirea tuturor strămoşilor din neam. “Azi Maria lui Tănase/Cântă-n Târgul Moşilor/ Din Obor...” Cu siguranţă aţi auzit acest cântec. Întâmplător sau nu, mâine, când sărbătorim Moşii de vară, se împlinesc 50 de ani de la dispariţia sa fulgerătoare. La 22 iunie 1963, o veste teribilă a căzut, asemenea unui trăsnet, peste români. Pasărea Măiastră - cum pe bună dreptate a numit-o, pe Maria Tănase, Nicolae Iorga în 1938 – şi-a oprit trilurile şi, deschizându-şi aripile, a pornit spre Cer. Răpusă de un cancer pulmonar, Maria Tănase s-a stins, lăsându-ne vocea sa profundă, ca un legământ care ne îndemană să nu fim trişti, că nu ne-a părăsit, ci a plecat într-un lung turneu, însă ne este alături prin cântecele sale, pentru a ne bucura inimile, dincolo de trecerea anilor...

Privind în oglinda timpului, găsim reflexia Mariei Tănase în primii ani de viaţă. Al treilea copil al Anei şi al lui Ioan Tănase, din cartierul bucureştean Cărămidarii de Jos, Maria a văzut lumina zilei la 25 septembrie 1913. Avea părul bălai şi ochi verzi. Pe atunci, uliţa Livada cu Duzi era nepavată, n-avea lumină electrică, dar grădina lui Ion se ridica tot mai frumoasă, olteanul dovedind spirit întreprinzător. Iar fata aceea cu părul bălai îi însenina viaţa. Mai târziu, chiar şi sufletul, atunci când Maria a început să fredoneze prin ogradă. La serbarea de sfârşit de an a Şcolii primare nr. 11, Maria a urcat pe scenă, impresionând publicul. A mai cântat şi pe scena Liceului “Ion Heliade Rădulescu”, unde a frecventat doar cursul inferior, fiind nevoită să se retragă şi să muncească la grădină, cot la cot cu fraţii şi părinţii săi.

La 15 ani, Maria s-a înscris în concursul de Miss România, dar a eşuat. Un an mai tîrziu, s-a apucat de fumat şi a avut o aventură cu un doctor psihiatru. A rămas mutilată fizic şi sufleteşte ca urmare a unui avort care i-a ucis speranţele de a mai fi vreodată mamă. Poate şi de aceea, viaţa Mariei Tănase a fost o întreagă aventură de alcov, stropită copios cu ţuică sau coniac şi întrupată cu aventuri amoroase. Femeia Maria Tănase a fost, poate, chiar mai puternică decât artista, iar asta i-a fost chiar fatal, viciile din care s-a hrănit abundent doborând-o.

Anul 1934 a marcat admiterea ei, prin concurs, la Teatrul de Vară “Cărăbuş” condus de marele Constantin Tănase. Folcloristul Harry Brauner a fost profund impresionat de talentul ei înnăscut. Începutul carierei artistice a fost, de fapt, debutul radiofonic din 20 februarie 1938, când a prezentat un program de piese folclorice: “M-am jurat de mii de ori”, “Ce-i mai dulce ca alviţa”, “Cine iubeşte şi lasă”, “Geaba mă mai duc acasă”, “Mărie şi Mărioară”, “Când o fi la moartea mea”.

"Sunt voci care nu exprimă numai frumosul muzical, minunea veche şi, cu toate astea, mereu nouă a cântecului, ci ceva mai mult, exprimă sufletul unui loc şi al unui timp. Aşa a fost vocea Mariei. Când cânta ea, (...) parcă plângea un violoncel cu strunele de mătase", spunea Constantin Nottara despre interpreta cu vocea de aur.

Viaţa i-a fost pe cât de scurtă, pe atât de plină de evenimente, controverse şi mister... A turnat vis în cântece iar vocea ei uluitoare a cucerit inimile tuturor care o ascultau cu uimire. Mulţi bărbaţi îi făceau curte. A iubit fără să contorizeze cât şi cui trebuie să-şi “închirieze” inima. Mulţi se închinau la picioarele ei însă nu toţi au fost demni de inima ei. Cine a reuşit să o cucerească? Maurice Negre ( jurnalist francez), Sandu Eliade (regizor şi director al Teatrului Savoy), Mircea Cruţescu (diplomat), Gheorghe Anghel (sculptor). Fiecare a iubit-o în felul lui. Nu putem uita însă de iubirea fulgerătoare dintre “Măiastra” şi Constantin Brâncuşi, stinsă la fel de rapid precum a început. Totuşi, singurul bărbat pe care l-a simţit cu adevărat aproape de sufletul său a fost cel care i-a devenit soţ: Clearch Raul-Victor Sachelarie Pappadopulo (pe scurt, Clery Sachelarie).

Turneul şi boala
La începutul lunii aprilie 1963, Maria alcătuieşte programul şi itinerariul unui turneu cu Taraful Gorjului pe o durată de 72 de zile, începând la 14 aprilie pănă la 25 iunie. Itinerariul cuprinde, pornind de la Bucureşti, toate oraşele ţării. A treia zi după inceperea turneului, la 17 aprilie, la Turnu Severin, cântăreaţa are cel dintâi semnal de alarmă al bolii grave care i-a prins plâmânii. Ajunge cu Salvarea la Craiova, iar medicii de aici îi pun diagnosticul şi recomandă internarea la Spitalul Filantropia din Bucureşti. Maria refuză sfaturile lor şi continuă turneul încă 12 zile.

La 1 mai 1963, în mijlocul publicului din Hunedoara, interpretează cântecele din urmă. Le smulge parcă din fiinţa ei. După spectacol îi mărturiseşte pictorului Constantin Piliuţă: "Sunt bolnavă de cancer şi trebuie să plec la Bucureşti, la spital. Nu mă mai ţin baierile să merg înainte. Am aranjat să mă înlocuiască Mia Braia. Aşa că... turneul îşi va putea continua itinerariul până la capăt!".

Ajunsă în Bucureşti, artista trece mai întâi pe acasă, în Strada Popa Nan nr. 32, şi le spune celor ai casei: "Aş vrea să mă despart de voi, dragii mei, fără să mă mai chemaţi înapoi, tulburându-mi liniştea cu dorurile, cu îndurerările voastre!" La Spitalul "Bernat Andrei" i se confirmă diagnosticul şi, pentru scurt timp, se întrezăreşte speranţa unei operaţii. Un consult amănunţit alungă însă şi ultima posibilitate de vindecare. Nu rămâne decât varianta "tratamentului" cu citostatice.

Înainte de a fi internată la Spitalul "Vasile Roaită", Maria trece din nou pragul casei sale. Pentru ultima dată. O roagă pe fiica adoptivă, Minodora, să-i cânte doina "Mărie! Mărie!". Aşezată pe un fotoliu, răsfoieşte albumele cu fotografii în care-şi revede viaţa: de la fetiţa de 3 ani, ţinând în braţe o conopidă, în grădina părinţilor, până la artista surprinsă pe scena Craiovei, în ianuarie 1963.

La "Vasile Roaită", numeroşi prieteni o vizitează: pictorul Corneliu Baba şi soţia sa, sculptoriţa Florica Hociung, Lucreţia Ciobanu, Ileana Constantinescu, Mia Braia, Ioana Radu, Cornelia Teodosiu, compozitorul Temistocle Popa, chiar şi fidelul ei şofer, Niculae Iordache. Le refuză incurajările, conştientă fiind de iminentul sfârşit. O însărcinează pe fiica ei de suflet, Minodora, să-i facă o pernă din petale de trandafiri, pe care să se odihnească întru veşnicie. Cheamă notarul şi-i dictează testamentul, nu vrea ca mama ei să afle că s-a stins. Pe Cornelia Teodosiu o pune să probeze rochia din pichet alb, pregătită să-i îmbrace trupul după moarte. În dimineaţa lui 22 iunie, presimţindu-şi sfârşitul, cere să fie îmbrăcată cu rochia albă şi dusă acasă, să-şi dea duhul în odaia ei, plină de flori. Dorinţa nu i se mai împlineşte: inima încetează să mai bată la ora 14:10. Într-o scrisoare lăsată soţului său, Clery Sachelarie, Maria îl roagă: “Culege-mi visele pe care le-am croit lângă tine şi împarte-le oamenilor. Au fost curate şi rare”.

La Savoy, acolo unde a fost depusă artista, a fost un adevărat pelerinaj. Zi şi noapte, admiratorii s-au călcat în picioare pentru a mai vedea o dată chipul împietrit al Mariei. Se spune că un milion de oameni au condus-o pe ultimul drum. Nu ştim dacă această cifră este cea reală sau a fost creată de percepţia colectivă datorită imensului val de persoane care a copleşit străzile Bucureştiului.
"Cu racheta o să sui/ În tăria cerului/ Şi fac haltă de-ajustare/ Doar la cele două Care/ Eu mă urc în Carul Mic/ Şi, c-un fir de borangic/ Trag cu mine la plimbare/ Tot tarafu-n Carul Mare." Aceasta era viziunea Mariei despre cea mai lungă călătorie. Eugen Barbu, în Gazeta Literară, a notat atunci un mare adevăr, valabil dincolo de trecerea anilor: "Nestinsă să-i fie amintirea, să nu plângem, aşa cum a dorit, să ne închipuim că a plecat undeva, prin ţară şi, de câte ori o s-o auzim, să ne bucurăm că făpturilor asemenea ei le este dat să trăiască veşnic...".

fotografii: Arhiva Muzeului Olteniei şi arhiva personală Temistocle Popa