Pasionată de Romănia

LIA LUNGU. Frumuseţea căntecului romănesc pe pămănt american

Lia Lungu, un nume sinonim cu cel al căntecului popular, este o romăncă mai cunoscută in America decăt in Romănia. Plecată peste Ocean intr-un turneu, Lia se decide să rămănă şi să-şi indeplinească visul american. Despre drumul său, artista ne-a povestit in cele ce urmează.

• Jurnalul Naţional: Care este povestea stabilirii in SUA?

Lia Lungu: Am plecat in 1992, intr-un turneu in SUA şi Canada, la invitaţia unui impresar canadian, un turneu care a durat o lună şi jumătate şi care a cuprins majoritatea oraşelor mari din cele două ţări, ultimul fiind New York. Deci, New York-ul a incheiat, să spunem, ciclic, acel drum al căntecului. Eram, de fapt, pentru a doua oară intr-un turneu in America, prima dată ajungănd in 1975. In Romănia am fost profesionistă, am căntat la Ansamblul Banatul din Timişoara, iar după ce s-a născut fiul meu, Tudor, am revenit pe scenă ca şi căntăreaţă a Operei din Timişoara. REMEMBER… Cam asta a fost venirea mea in SUA… După ce s-a incheiat turneul, am rămas să cănt la un restaurant romănesc, in New York. Aşadar, am făcut ceea ce ştiam cel mai bine, să cănt, pentru că la altceva nu prea mă pricepeam. Şi, m-am hotărăt să rămăn definitiv - numai după ce am primit acordul de la soţul meu şi promisiunea că vom incepe aici o viaţă nouă - - deşi nu mă găndisem nici o clipă că mă voi stabili in America. Pentru că şi inainte umblasem destul de mult in străinătate. Am ieşit afară ca muzician, cu ceva performanţe, altfel nu aş fi avut nici o şansă. Nu sunt lipsită de modestie cănd spun asta, insă inregistrările mele din radio stau mărturie, mai ales că in anii ’80 am fost singura care a reuşit să inregistreze nişte colinde rămase in fonoteca de aur a Radiodifuziunii. "Măruţ mărgăritar" este unul dintre ele, un colind laic.

• Căt de greu a fost să te integrezi printre americani, să ii atragi cu muzica ta?

Nu a fost uşor! Intăi de toate, a fost dificil să mă intergrez in lumea americană, pentru că nu am ştiut limba engleză şi asta era o mare problemă. Nu mi-a fost simplu, iar in clipa in care m-am hotărăt că voi rămăne, m-am apucat să fac ceea ce am crezut că e mai bine, să studiez. După ce au ajuns şi soţul, şi fiul meu, m-am decis să fac o şcoală de limbă, in Manhathan, iar de acolo m-am dus la un colegiu de muzică.

Citește pe Antena3.ro

Un băiat de 18 ani riscă 20 de ani de închisoare după o vacanță cu familia în Dubai. De ce este acuzat

POVESTEA BALADEI

Am rămas să cănt numai intre romăni, asta mă avantaja la acea vreme, neştiind limba. Şi am căntat la restaurantul respectiv, după care m-am hotărăt să-mi deschid unul al meu, pe care l-am avut pănă in 2001. S-a numit Balada, acolo venind mulţi dintre ai noştri, majoritatea artiştilor romăni care ajungeau in SUA se opreau la mine: Dorel Vişan, de exemplu, care a venit cu trupa de la Cluj, Dorin Teodorescu, colegii mei din folclor, Sava Negrean, Angela Buciu etc. Făcănd o paranteză, imi amintesc, cu tristeţe, că mulţi dintre ei cănd s-au intros in ţară - nu vorbesc aici de actori, ci de colegii mei de breaslă, nu au spus nimic despre ceea ce fac eu aici, despre căt de greu mi-a fost să intrepătrund in lumea americană, asta, poate ca o lecţie pentru cei care se găndesc să-şi indeplinească visul american. - Am inchis paranteza! (Răde)

PE MARILE SCENE AMERICANE

Aşa că, in măsura in care am rămas in lumea americană, mi-am spus că eu nu pot să fiu căntăreaţă de restaurant, in ţară nu căntasem niciodată intr-un restaurant, aveam chiar o părere foarte proastă despre cei care căntau in restaurant şi mi-e ruşine să spun acest lucru acum, dar asta a fost la momentul acela. Şi, astfel, am incercat să văd care ar fi drumul prin care să pot pătrunde in interiorul americanilor, şi pentru că aveam, să zicem, o deschidere transilvană, m-am axat pe un spectacol de tradiţii pe care il făcusem şi in anii ’80, un spectacol de culturi tradiţionale, de viaţă, de dragoste, de moarte, o trecere prin marile momente ale fiinţei din perspectiva tradiţiilor romăneşti. Producţia a fost făcută impreună cu folcloristul şi profesorul Vasile Creţu, de la Universitatea din Timişoara, un om care a avut un rol extraordinar in fuziunea mea cu marile culturi tradiţionale. Primul spectacol readaptat l-am avut la Actor’s Place, un loc destul de cunoscut in New York. Incet, incet, am inceput să ajung pe marile scene americane - Symphony Theatre de pe Broadway, Lincoln Center, cred, cea mai reprezentativă scenă americană, la Washington Square, Sala Parlamentului American, Sala ONU, unde am fost invitată de patru ori, consecutiv etc.

• In afară de căntat, ştiu că lucrezi şi ca jurnalist la două publicaţii romăneşti…

Da, trăiesc din căntat şi din jurnalistică. In urmă cu 11 ani am inceput colaborarea cu ziarul Meridianul romănesc, incă lucrez acolo, iar de un an şi jumătate scriu şi la Ziua USA. In America, toată lumea munceşte foarte mult - cum spun americanii, să munceşti ca un sclav şi să trăieşti ca un rege. Cred că asta are o aplicabilitate in viaţa fiecăruia dintre noi, insă nu pot spune că muncesc ca un sclav, nu ştiu… fac ce-mi place. Sunt tot timpul pe fugă, sar dintr-un avion in altul, insă numai aşa simt că sunt in formă. Cănd aveam şi restaurantul, pe lăngă căntat, mă ocupam şi de administraţie, aprovizionare, iar dacă nu aveam ospătari, mai făceam şi pe chelneriţa.

• Cum este presa americană?

Presa americană este extrem de serioasă. Niciodată un New York Times nu şi-ar putea permite să includă in paginile sale subiecte de scandal sau femei goale etc. La fel Financial Times, Daily News sau Washington Post… Există tabloide care fac acest lucru, insă nu şi un ziar care are pretenţii. Iar noi, cei care facem presă romăno-americană incercăm să fim căt mai aproape de aceste ziare de prestigiu, pentru că publicaţiile noastre ajung in fiecare săptămănă in colecţia de la Washington. Nu ne permitem să greşim, pentru că altfel nu am avea voie să intrăm in această colecţie. In general, ziarele romăno-americane incearcă să acopere toată gama, de la ştiri, politică, cultură şi pănă la anunţuri publicitare. Meridianul romănesc este ziarul cel mai vechi al diasporei romăneşti de aici, are vreo 40 de ani.

• Cum iţi petreci puţinul timp liber pe care il ai?

Imi place să stau cu fiul meu, Tudor, care este licenţiat in tehnologie, de care sunt extrem de măndră şi pe care il iubesc enorm. De 11 ani sunt single-mother. Pasiunea mea este Romănia, sunt o mare romăncă. Cănd am căteva zile libere, merg şi caut romăni mai in vărstă de la care culeg folclor. Imi pare rău că, asemeni multor alţi romăni plecaţi, acasă, in ţară, sunt ignorată. Sunt căntăreţe care au căntat pe aici, prin America, pe la birturi cu trei mese, şi care vin in ţară şi mint că au făcut nu ştiu ce performanţe. Grav este că ele spun lucruri la tv pe care, din păcate, nu stă nimeni să le verifice. In rest… iubesc enorm Romănia, cultura romănească. Moral, nu am plecat niciodată din Romănia, sunt şi voi fi mereu in Romănia, şi Romănia va fi mereu cu mine.

Â

Suflet mare de bănăţeancă

Originară din Timişoara, unde inainte de a părăsi ţara a căntat ca artist - profesionist la Ansamblul Banatul şi la Opera din Timişoara, Lia a susţinut numeroase specracole caritabile. Astfel că, in 1998, artista devine cetăţean de onoare al oraşului de pe Bega. Cetăţenia americană a dobăndit-o după numai opt luni, pentru "eăxtraordinary ability", categorie destinată artiştilor de prestigiu, sportivilor de performanţă şi oamenilor de ştiinţă. La data de 8 decembrie, Lia va reveni la Bucureşti, unde va susţine, la Sala Palatului, un spectacol de colinde.

Pasiune

,, In zilele libere, merg şi caut romăni mai in vărstă de la care culeg folclor. Iubesc cultura romănească. Moral, nu am plecat niciodată din Romănia, sunt şi voi fi mereu in Romănia, şi Romănia va fi mereu cu mine,,

Lia Lungu