Pe curând, rămas bun Tatiana!

Niciodată n-o să uit cea mai frumoasă cameră a hotelului Forum din Costineşti, unde am stat cu Tatiana, la ediţia cu nr. 2 a festivalului Folk You! Cea mai frumoasă nu pentru că ar fi avut vedere panoramică spre mare şi spre Golful Francez - deşi avea - ci pentru că o locuia, vremelnic, Tatiana.

Folkista cu cei mai frumoşi ochi verzi pe care i-am văzut vreodată. De culoarea copacilor fără pădure. Ţin minte că mereu întreba dacă deranjează cu ceva: cu chitara la care exersa în surdină, cu peruca pe care-o purta şi când dormea (ca s-ascundă unul dintre parşivele efecte secundare ale citostaticelor), cu aroma parfumului cu care se dădea... Poeme... Ea-însăşi era un poem. Cum să mă fi deranjat? O iubeam pe Tatiana cu toată fiinţa mea şi n-am crezut că o altă persoană atât de dragă mie o să-mi moară înainte. E probabil ceva aidoma sentimentului pe care-l au părinţii faţă de copiii lor, la gândul că ar putea să le supravieţuiască... Nu ştiu să explic, mi-e groază să fiu patetică, simt nevoia de superlative la adresa ei şi-mi vin în minte toate versurile din cântecele care i s-ar potrivi... "Şi te iubesc cu milă şi cu groază"... "Ninge sfânt şi păgân/, Numai ochii de rămân/ Despărţirea s-o mai vadă"... Numai ochii rămăseseră de Tatiana, la ultimul Folk You! Frumoşii ei ochi verzi. Şi sufletul ei mare şi bun. Şi vocea. Ca pe vremuri: caldă, puternică, răscolitoare. "Dar te-aş mai strânge-n braţe pentru ultima oară/ Să-ţi aduci aminte cum a fost". Sâmbătă, 31 august, am strâns-o-n braţe pentru ultima oară pe Tatiana. Să-mi aduc aminte cum a fost...

A fost o plajă plină, în picioare, cântând o dată cu ea "Copaci fără pădure". Plângeam toţi, dar nu voiam să ne ştergem lacrimile, pentru că a nu fura din timpul rămas ca s-o vedem. Cântam cu glasul, dansam cu sufletul... "Sufletele noaste dansau nevăzute într-o lume concretă...". Dacă-n ediţiile precedente îşi încheia recitalurile cu cuvintele "ne despărţim în această seară, în această vară şi, poate, în această viaţă", de data asta, Tatiana a spus "ne despărţim în această seară de vară spunând că, «Totuşi, există iubire»". "Şi totuşi, există iubire/, şi totuşi există blestem/, dau lumii dau lumii de ştire/, iubesc, am curaj şi mă tem". Nu ştiu cu gândul la cine a compus Adrian Păunescu aceste versuri, dar ştiu că parcă pentru Tatiana ar fi fost scrise...

REGINA NOPŢILOR DE FOLK
Îmi vin în minte flashuri cu ea. Ne-am cunoscut în casa "părinţilor ei de Bucureşti", aşa cum obişnuia să le spună Ilenei şi lui Romulus Vulpescu. Era nu demult, pe vremea când mai avea "părinţi pe Pământ, nu în gând". Înainte de primul Folk You!

Ce multe s-au întâmplat de-atunci! Ai ei s-au dus, unul după celălalt, "trăgându-l" parcă după ei şi pe fratele Tatianei... Nici Nera, căţeluşa Vulpeştilor, pe care Tatiana o hrănea din palmă cu orice poftea necuvântătoarea, nu mai e... "De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi rămas?".

Mi-a rămas întipărită nu ştiu pe unde, dar e-n mine, pe undeva, amintirea Tatianei pe vaporul care ne aducea la Jurilovca de la Gura Portiţei, într-una din nopţile magice ale primei ediţii Folk You!, unde Tatiana s-a dăruit pe sine total, necondiţionat... Mirosul ăla de lac dulce amestecat cu cel al mării, luna plină adumbrită de nori, reflectată-n apă şi-n ochii Tatianei, care căpătaseră luciri stranii la 3:00 dimineaţa, după vraja din ajun... Doamne, aşa vreau să mi-o amintesc, mi-am zis. Ca pe regina-nopţii. "Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă/ Prin care trece albă regina-nopţii moartă/"...

Am sperat să nu mai vină clipa despărţirii de Tatiana. Poate nici n-a venit. E un soi de rămas bun, pentru că ea n-a murit. N-avea cum. Numele ei e dăruire şi trăieşte în fiecare din noi. "Nici nu pot nimic să-ţi spun/ Pe curând sau rămas bun /Apăru, numai nu,/ La adio tu/".

"Testament" la malul mării
"Mă-ntorc la tine, Mare Neagră/ la malul tău mă închin şi tac / Că numai tu vei şti să vindeci / Ce nu mai are nici un leac / Te strig de dincolo de moarte / La ţărmul tău să mă primeşti / să mă asculţi şi-apoi tăcută / să scriem pe nisip poveşti // Mare Neagră, vrei să vii / Să speli zările lumeşti / Dă-ne suflet de copii / Dacă ne mai iu-beşti / Mare Neagră vrei să vii / Să speli zările lumeşti / Dă-ne suflet de copiii / Dacă ne mai iubeşti / Dacă ne mai iubeşti... // Te rog pe tine Mare Neagră / Cum l-aş ruga pe Dumnezeu / Să ştergi cu valurile tale / Şi lacrima din gândul meu/ Şi, Doamne, cât eşti de frumoasă / Şi mie cât de dor mi-a fost / Se-aşterne cântecul pe valuri / să-mi fie ... şi adăpost // Mare Neagră, vrei să vii / Să speli zările lumeşti / Dă-ne suflet de copii / Dacă ne mai iubeşti / Mare Neagră, vrei să vii / Să speli zările lumeşti / Dă-ne suflet de copii / Dacă ne mai iubeşti / Dacă ne mai iubeşti / Dacă ne mai iubeşti...". Această piesă, intitulată "Rugă la Marea Neagră", sună ca un testament. Doar acum, pentru că Tatiana nu mai e. A scris acest cântec anul trecut, când nu ne-am fi gândit că ni-l va cânta de undeva, de Dincolo... împreună cu Moţu Pittiş...

Tatiana, pune o vorbă bunăla Dumnezeu, pentru noi!
A încetat din viaţă Tatiana Stepa. Ultima coardă a trupului ei firav ca o cutie de vioară s-a rupt, după o lungă încordare. Din ianuarie se pregătea să cânte la Folk You! A trăit o jumătate de an cu gândul şi cu speranţa de a mai urca o dată pe scenă. Şi a urcat... A fost cântecul ei de lebădă, ultima amintire pe care a lăsat-o publicului, care a cântat şi el, o dată cu ea, în picioare. Se întâmpla acum doar o săptămână, la Folk You! Am putea spune (şi o să spunem, bineînţeles, pentru că ăsta e adevărul - şi protocolul) că au rămas cântecele ei nemuritoare... Aşa se spune despre toţi artiştii mari care ne părăsesc. Dar adevărul este incomplet, pentru că nu spune nimic despre durerea pe care o lasă în urmă moartea Tatianei. Pentru că vocea ei adevărată, vie, respiraţia ei caldă, glumele, autoironiile, nu mai sunt. "Nu-i adevărat că am cântat bine, a fost publicul mişto" - spunea ea, în urmă cu un an, tot la Folk You! Nu-i adevărat, Tatiana, am vrea să-i mai spunem o dată, ai fost extraordinară! Am vrea să-i spunem, dar nu mai avem cui... Astă primăvară, înaintea uneia din multele intervenţii chirurgicale, a venit la ea în salon un preot, un mitropolit, ca s-o spovedească. "Ce-i părinte, ai venit să pui o vorbă pentru mine, sus?" - l-a întrebat Tatiana, privindu-l cu ochii aceia mari, în care nu ghiceai niciodată dacă glumeşte sau vorbeşte serios. Acum nu mai este nevoie să pună cineva o vorbă bună pentru ea, pentru că s-a dus personal la Doamne-Doamne. Se uită la la noi şi - cine ştie? - poate zâmbeşte. Iar noi, oportunişti şi ingraţi cum suntem, încă îi mai cerem ceva, încă o mai rugăm, ştiind bine că n-o să ne refuze: Tatiana, când te vezi cu Dumnezeu, pune o vorbă bună şi pentru noi. Sau mai bine cântă-i ceva şi va înţelege!... (Miron Manega)

"O umbră laşi, / O umbră ai, / Şi sus şi jos, / În iad sau rai. Când te-am văzut că pleci / Târziu, în noaptea grea, / Pe loc, din om, m-aş fi făcut zăvor. / De lacrimile seci / Obrazul îngheţa, / Să nu devii fântâna tuturor.

Dar n-am ajuns la timp / Şi uşa s-a deschis, / Te-ai dus şi ştiu că n-o să vii 'napoi. / În lacrimi mă preschimb, / Trecând din plâns în vis, / Să văd dac-a rămas ceva din noi.

Şi tot ce sfânt fusese / Păgân a devenit, / Din cer coboară înc-un heruvim. / Un biet păianjen ţese / Pe patul părăsit, / Te chem cu trupul nostru să-l strivim"

Andrei Păunescu - cantautor