"Plajă" pe Insula Şerpilor

LEGENDE ● Istoria povestită în tihna unor fotografii
Procesul cu Ucraina, de la Haga, pentru Insula Şerpilor a reaprins interesul românului pentru istorie. Al românului care, desigur, ştie ceva istorie. Care a auzit de Insula Şerpilor, iar despre Marea Neagră n-are doar cunoştinţe turistice.

LEGENDE ● Istoria povestită în tihna unor fotografii
Procesul cu Ucraina, de la Haga, pentru Insula Şerpilor a reaprins interesul românului pentru istorie. Al românului care, desigur, ştie ceva istorie. Care a auzit de Insula Şerpilor, iar despre Marea Neagră n-are doar cunoştinţe turistice. Este şi cazul lui Laurenţiu Toma, fostul director al Casei de cultură a studenţilor din Bucureşti, numită în timpul comunismului "Grigore Preoteasa", instituţie cu o viaţă interesantă dacă ne gîndim că de conducerea "studenţilor" sînt legate numele lui Nicu Ceauşescu, dar şi altele, binecunoscute astăzi în lumea politică.  

Patru personaje pe nişte stînci, o fotografie mică, gri, zimţată. Un laborator foto ar face din ea minuni, ai putea jura că e făcută ieri. E însă din 1935, stîncile sînt de pe Insula Şerpilor, iar insula aparţinea pe atunci României. Laurenţiu Toma are o sumedenie de poze de familie, iar unele, făcute acum şaptezeci de ani, "sînt al naibii de actuale".

"Legenda lor o ştiu de la ai mei, eram prea mic, povesteşte Laurenţiu Toma. Bunicul meu, Take Ionescu, fără nici o legătură cu marele politician conservator poreclit Tăchiţă Gură de Aur, era şeful Portului Sulina. Era prin anii ’30. Îşi strînsese familia la Sulina, aşa că viaţa noastră era legată de portul de la gurile Dunării, de lumea aceea pestriţă, plină de negustori, avea un farmec extraordinar. Aveam să aflu, eram copil, că personajele lui Jean Bart chiar existaseră. Pe un nepot al cafegiului Marulis din «Europolis» aveam să-l am cafegiu la Costineşti, cînd eram director la studenţi. Sulina era foarte importantă. Portul era tot oraşul. Dar aici se afla sediul Comisiei Europene a Dunării."

PUSTIU. "Pe Insula Şerpilor n-a fost niciodată viaţă. Era o stîncă pustie aruncată în larg. Maluri stîncoase înalte, de care se loveau valurile. Ai mei dădeau o fugă cu şalupa sîmbăta pînă la pietrele alea de la baza insulei, făceau fotografii şi cam atît. Nu te puteai căţăra pe pietre nici dacă erai alpinist. Nici pînă azi, ruşii şi ucrainienii n-au reuşit să facă un debarcader, darămite să faci turism. E greu al dracu’ şi costă enorm, că doar nu e Dubaiul, să bagi bani în mare. Am văzut tot felul de năzbîtii, că fac turism, hoteluri, bancă, restaurante… Prostii, pe insulă nu există pic de apă potabilă, nu e un singur izvor măcar. Ai mei se mai duceau pe acolo, că era exotic, şi făceau poze. Ca şi cum te-ai fotografia pe stabilopozi la Constanţa."

GĂINĂRIE SOVIETICĂ. Tatăl lui Laurenţiu, Toma Socrate, era ofiţer de armată. A făcut războiul, a ajuns la ruşi în lagăr şi s-a întors în ţară cu celebra divizie "Horia, Cloşca şi Crişan". "A venit într-o zi pe la prînz, în ’45, şi ne holbam toţi la el. Mamei i se comunicase că e mort. Apoi a fost trimis în Ardeal. Era locotenent-colonel de artilerie. Prin anii ’50, răspundea de recepţia armamentului pe care sovieticii îl trimeteau României drept ajutor. Şi a dat de dracu…" Locotenent-colonelul Socrate Toma a dat de dracu’ fiind-că nu şi-a ţinut gura. A descoperit că armamentul ruşilor era fier vechi. De nefolosit. A raportat la Bucureşti şi l-au buşit de nu s-a văzut. Noroc că n-a făcut puşcărie. Dacă nu raporta, era mare. Aşa l-au făcut mic, pe la AVSAP ceva, o asociaţie care se ocupa cu apărarea patriei.

În plin război, în ’41, un unchi, comandorul Marcian, le-a trimis o fotografie cu cîteva rînduri pe spate: "Pentru Laurenţiu, Vevi şi Socrate din toată inima, în amintirea timpului petrecut în Medgidia, zonă operativă din războiul sfînt al românilor contra comunismului". Istoriile personale se confundau cu istoria ţării şi oamenii chiar credeau în cuvintele mari. Vevi (de la Genoveva) şi Socrate i-au trimis şi ei comandorului cîteva poze, ca să-i întoarcă atenţia. Cu ce altceva decît cu veşnica poză de pe stîncile Insulei Şerpilor?!

UNCHIUL MARCIAN. Ofiţer pe frontul antisovietic

TATĂL. Colonelul Toma a descoperit fierul vechi al ruşilor

Întîmplări

Povestea insulei e cunoscută. În ’48, ruşii au trecut-o la ei. Cu semnătura lui Petru Groza. Pozele din albumul lui Laurenţiu Toma au parfumul pozelor din Basarabia şi al anilor cînd Sulina era un mare port al Europei. La vîrsta pensiei, fostul director a descoperit că în viaţa lui au existat cîteva mici întîmplări care, repovestite, capătă greutate. Clubul studenţilor pe care l-a păstorit a găzduit sediul Gestapoului din Bucureşti, o clădire făcută de nemţi, bine mersi şi azi, deşi a fost bombardată de americani. Bomba a căzut chiar pe şapa de beton pusă de germani. Casa în care locuieşte a fost construită tot de nemţi, care, după cutremurul devastator din 1940, au întărit-o exact unde trebuia, cu şine de cale ferată. Azi e într-o stare excepţională, deşi s-a pricopsit aiurea cu o bulină roşie de risc seismic.