Plimbare printr-un secol de inspiraţie

Un mănunchi de ciulini într-un vas transparent, lângă o maşină de scris şi o pipă. O natură statică, în limbajul anost al albumelor de artă.

Un mănunchi de ciulini într-un vas transparent, lângă o maşină de scris şi o pipă. O natură statică, în limbajul anost al albumelor de artă.

Dar culorile şi aşezarea dina­mi­că a obiec­te­lor, descomp­u­ne­rea spaţiului în forme geometrice ambigue, lumina de câmp însorit, vara creează un efect uşor suprarealist. Gellu Naum, Victor Brauner, ceva în acest spaţiu îmi înles­neşte o serie de asociaţii secrete. Da, Naum ar fi putut scrie la o maşină ca aceea din tabloul semnat de o contemporană a lui, dar iată şi a mea. Alma Redingler, născută în 1924. Alma Redingler, care în 1946 lua Premiul Ministerului Artelor. Cu doar doi ani înainte, apărea Culoarul Somnului de Naum, cu un portret realizat de Brauner. Mai încolo puţin, ca printr-o fe­reastră franceză (celebrele fenetres-francaises) văd o piaţetă, o faţadă citadină cu o firmă compusă din fonturi din alte vremi: “telefoane”. O mână inspirată a trasat cu dezinvoltură câteva linii în strada semiagitată de acum o jumătate de deceniu, în mijlocul trecătorilor indiferenţi sau curioşi. Dar sigur e că doamnele trecătoare purtau pălării cu flori sau cu pene, iar domnii trecători aveau bastoane, mănuşi, flori la rever. Sanda Şărămăt, Peisaj din Bucureşti. Sanda Şărămăt, născută la 1927. Jocul suprarea­list continuă, pentru că spaţiul în care mă aflu are căldura şi disponibilitatea spre reverie a unui fel de case a unor bunici cu tinereţi trăite în interbelic. O fluturare de mână de la Paul Klee a cărui geometrie specială transpare dintr-un tablou al Yvonnei Hasan, o mare admiratoare şi continuatoare a lui. Yvonne Hasan, născută în 1925. Yvonne Hassan publica în 1966, în Revue Francaise un articol substanţial despre contemporanul său Victor Brauner. Articolul poate fi citit pe blogul artistei: www.yvonnehasan.ro. Reconfortant, nu?

MAI DEPARTE. Un colţ de livadă cum poţi vedea doar într-un vis ce frizează geniul sau nebunia. Un tablou de Traian Brădean, născut în 1927. În oraş operele lui se vând şi cu 20.000 de euro, aflăm de la ghidul nostru prin spaţiul infrareal, Ale­xandru Mircea. Mai încolo, într-un registru apropiat ca idee, dar dus la extrem, un violet intens, în care se scaldă nişte forme bizare. Ion Pană, născut la 1927. “Pictură abstractă 100%, spune ghidul nostru. Au fost două fetiţe la vernisaj şi una spunea că vede un domn răcit cu mustaţă, iar cealaltă era sigură că e vorba despre un animal cu aripi.” Eu am fost de acord cu Alexandru că e vorba de un fel de mov Milka avant-la-lettre. Continuăm.

Un mănunchi reconfortant de nuferi galbeni unde recunosc vi­ziunea mozaicală a Almei Redingler. Apoi macarale, şlepuri, păduri care iniţial îţi provoacă strident retina pentru a te putea apoi captiva şi reţine mai bine într-un soi de calm incandescent. Înşiruirea de tablouri se termină fizic, pereţii şi-au epuizat gene­rozitatea. Călătoria prin timp, spaţii şi trecute vieţi de domni şi domniţe ale penelului, în mod miraculos contemporanii noştri se apropie de final în limitele lui 3 D. Dar mental persistă o spirală generoasă, cu mari bucle prin interbelic, amprentată cu mărturiile pline de culoare şi măiestrie ale celor zece artişti, toţi născuţi înainte de 1930.

Discuţia cu Alexandru Mir­cea, ghidul nostru, director de programe la ELITE ART Club UNESCO (instituţia care a organizat expoziţia), continuă. Ex­poziţia este emblematică pentru o atitudine specifică lumii artistice din perioada anilor ’20-’50: “În mare parte din lucrări se simte ceva foarte interesant care, cred eu, ţine de un specific al artei româneşti moderne (nu şi a celei contemporane)”, consi­deră Alexandru Mircea. “Este vorba de faptul că în spatele temelor clasice pe care le abordează (natură statică şi peisaj, majoritatea) se simte parcurgerea lec­ţiei artei moderne în ce are ea mai specific: avangarda, abs­tracţia. Ca şi în tablouri din perioada anilor ’20-’50 din colecţiile muzeale, în spatele cuminţeniei tematice se de­ghizează mult cubism, constructivism, orfism, chiar şi puţin suprarealism. Mie caracteristica asta mi se pare, dacă nu o formă de curaj artistic, măcar una de originalitate. Cred că mult din valoarea artei ro­mâ­neşti moderne şi a lucrărilor din expoziţia noastră constă în specificitatea asta. Spre deo­sebire, în arta contemporană ro­mânească şi în ce are ea mai specific se preţuieşte sincronizarea totală. Dacă vizionezi o instalaţie video la MNAC (Mu­zeul Naţional de Artă Contemporană) sau o expoziţie pop-art la galeria lui Dan Popescu, senzaţia mea e că miza e feeling-ul “globa­list”, “internaţionalist” pe care îl exprimă autorul. Adică, să aibă acelaşi răspuns la problema abordată pe care l-ar avea şi un artist londonez sau new-yor­kez”, consideră Alexandru Mircea. Pictorii prezenţi în galeria organizată in-house, la sediul Elite Art, (până la 20 apri­lie) reprezintă un fel de “punte” artistică între două perioade importante din istoria picturii româneşti de dată recentă. “În lucrările lor este evidentă continuitatea stilistică şi tematică pe care o au cu arta ro­mânească modernă.

Mie expoziţia îmi dă senzaţia că îmi arată cum ar picta Pallady, Vasile Popescu, Ciucurencu, Petraşcu, Michaela Eleutheriade dacă ar fi activi şi azi. Relaţia asta cu arta veche a stârnit şi interesul colecţionarilor.”

Un alt aspect ţine de faptul că artiştii expozanţi şi-au trăit maturitatea în anii ’50, când deja regimul politic îşi punea am­prenta asupra tuturor aspectelor societăţii, deci şi a artei pe care încerca să şi-o subsumeze ca instrument de propagandă. Acest lucru se vede în “opţiunile” artiştilor pentru te­matici şi abordare “şi care provin din perioada când singura stilistică aprobată oficial era cea a “realismului socialist”. La vremea aceea, pictorii făceau pentru “Saloane” fabrici, sonde, oameni ai muncii, scene de grevă, în care se stră­duiau însă să “bage” cât mai multă pictură. Printre acestea, mai reuşeau să strecoare în expoziţiile oficiale din când în când câte un portret, o natură statică sau un peisaj, din cele pe care le făceau pentru ei şi după exigenţele lor, în atelier”, adaugă Alexandru Mircea.

eliza.dumitrescu@jurnalul.ro