Ploaie de stele pe epoleţii Armatei: avansări la "apelul bocancilor"

1990 a fost anul în care o "ploaie de stele" a început să se reverse peste epoleţii unor angajaţi din structurile de forţă ale statului. Brusc, aproape peste noapte, diverşi ofiţeri mărunţi în grade au început să fie avansaţi "la foc automat".

Rezultatul a fost că în doar câţiva ani România s-a "procopsit", la vreme de pace, cu mult mai mulţi generali decât a avut vreodată pe timp de război. La o primă vedere, avansările puteau părea justificate: timp de câţiva ani, Ceauşescu blocase promovările în grad, o situaţie care se cerea remediată. În plus, avansările puteau fi cel mai bun mod de a reînnoi structurile de comandă ale oştirii. Iar înmulţirea galopantă a gradelor de pe epoleţi părea cu atât mai justificată, cu cât a demarat la scurt timp după ce românii scandaseră pe străzi "Armata e cu noi". Odată pornită, "avalanşa" avansărilor nu s-a mai oprit până când o mulţime de foşti căpitani şi maiori s-au trezit cu umerii "poleiţi" cu una, două, trei sau chiar patru stele de aur.

Declanşate încă din primele săptămâni ale anului 1990, anchetele privitoare la crimele comise până în 22 decembrie '89 s-au concentrat asupra înalţilor demnitari ai fostului regim care, acuzaţi de comiterea unor infracţiuni extrem de grave, au şi fost arestaţi. Acelaşi tratament li s-a aplicat şi militarilor din eşaloanele superioare, inclusiv comandanţilor de arme care au comunicat ierarhic ordinul de reprimare a protestelor. Abia ceva mai târziu s-a aflat că în ultimele zile ale regimului Ceauşescu, Armata nu a fost "cu noi" şi că, de fapt, ea a fost una dintre cele mai dure forţe de represiune. În mod surprinzător, cei care au fost lăsaţi deoparte au fost însă chiar excutanţii acelor ordine, foşti ofiţeri mici în grade, care nu au intrat mai deloc în vizorul justiţiei. Ar fi fost şi foarte greu: "cavalcada" avansărilor începuse chiar cu ofiţerii Armatei. Iar o bună parte a celor avansaţi încă din primele săptămâni ale anului 1990 erau chiar cei care au "asmuţit" tancurile şi au deschis focul asupra civililor neînarmaţi.

De mulţi ani încoace se tot spune că Revoluţia din decembrie '89 a schimbat "eşalonul unu" al ierarhiei comuniste cu "eşaloanele II şi III". Situaţie care pare să se fi repetat identic şi în "lumea armelor". La scurt timp după ce miniştrii şi restul vechilor căpetenii militare au fost scoase din "joc", locul lor a fost ocupat, rapid, de o armată de generali apăruţi aproape peste noapte.

Istoricii afirmă că Napoleon Bonaparte ar fi susţinut cândva că "orice soldat poartă în raniţă bastonul de mareşal". Nu vom afla niciodată dacă aici la noi vreunul dintre tanchiştii care şi-au plimbat cândva coloşii de oţel printre coloanele de manifestanţi se gândea că are deja în buzunar stelele de general. Totuşi, cu unii dintre ei chiar aşa s-a întâmplat. În decembrie '89, Mircea Mureşan era comandantul Regimentului de tancuri din Pantelimon. Şi avea gradul de căpitan când pe 21-22 decembrie 1989 a făcut parte din dispozitivul de apărare instalat pe poziţii de forţă în Piaţa Palatului.

Acolo, decis să stârpească "teroriştii", le-a ordonat tanchiştilor din subordine să deschidă focul asupra Bibliotecii Centrale Universitare. Ascensiunea sa militară a început chiar din 1990, când a fost numit şef de stat major şi apoi comandant al Diviziei de tancuri din Capitală. Apoi, în anii care au urmat s-a tot "plimbat" între MApN şi MI până a ajuns general de armată. La un moment dat, el a fost prim-adjunctul ministrului de Interne Dudu Ionescu. Ceva mai târziu a fost şi prim-adjunct al şefului Marelui Stat Major General. Tot tanchist, provenit din aceeaşi unitate cu Mureşan, a fost cândva şi Gheorghe Carp. Zis "Gimi Carp", el era maior şi la un moment dat s-a spus că în noaptea de 22 decembrie '89 ar fi condus tancul care a trecut peste "baricada de la Inter". Şi el a ajuns rapid general. Apoi, cu toate că provenea din MApN, s-a orientat tot spre MI, unde a ocupat diverse funcţii de rang înalt.

Maior era, în decembrie 1989, şi Eugen Bădălan, şeful de Stat Major al Diviziei 11 Mecanizate - Oradea, din subordinea Armatei a IV-a Transilvania. Documente operative ale eşaloanelor militare superioare îl menţionează printre ofiţerii trimişi la Timişoara. Despre el vorbesc şi revoluţionarii din Arad, alt oraş unde el a fost "în misiune". Niciodată clarificate complet, aceste episoade din viaţa sa militară nu l-au împiedicat să ia startul într-o cursă care, în mai puţin de 15 ani, avea să-l ducă pe fostul maior tocmai hăt... în vârful Oştirii române. Pe care a condus-o din funcţia de şef al Marelui Stat Major General, cu epoleţi care gemeau sub apăsarea celor patru stele de aur corespunzătoare gradului de general de armată. Constantin Degeratu a fost un ofiţer care s-a bucurat de o ascensiune mai rapidă chiar decât a lui Bădălan. În decembrie 1989, avea gradul de locotenent colonel şi era Ofiţer 1 în cadrul Secţiei Operaţii din Armata a IV-a.

Documente din arhivele militare demonstrează că în această funcţie a participat la întocmirea hărţilor operative care marcau amplasarea forţelor represive din Cluj. Simpla participare la ultima şedinţă a forului suprem al Partidului le-a adus membrilor CPEx acuzaţii grave, care i-au trimis, pentru ani buni, după gratii. În mod ciudat, hărţile tactice ale represiunii din Cluj n-au afectat ascensiunea lui Degeratu spre vârfurile ierarhiei militare. Iar 1990 a marcat startul lui Degeratu spre o carieră militară care, în doar şapte ani, l-a adus în fruntea Armatei Române, ca şef al Marelui Stat Major General, funcţie pe care a deţinut-o până în februarie 2000. Ulterior, a trecut în rezervă, s-a reactivat şi de câteva ori a trecut prin înalta dregătorie de consilier prezidenţial. Iar în 2005, pe epoleţii fostului locotenent colonel s-au înghesuit toate cele patru stele de aur la care poate visa un militar român.

Armata nu a fost însă singura "pepinieră" din care generalii au răsărit ca şi ciupercile după ploaie. În timp, angajaţi ai fostei Securităţi şi ai fostei Miliţii au avut şi ei parte de avansări care le-au adus pe epoleţi un număr impresionant de stele de aur. În 1989, Stan Stângaciu era colonel, şef al Brigăzii 11 din Comandamentul Trupelor de Securitate. Iar în decembrie, subordonaţii lui au fost trimişi pe străzile Capitalei, componentă de bază a forţei de represiune. Cu toate acestea, după 1990, Stângaciu a primit stele de aur, iar la un moment dat a fost şeful Jandarmeriei Române. Tot din Trupele de Securitate vine şi Teodor Cearapin, deţinător şi el al celor patru stele de aur corespunzătoare gradului de general de armată. Fostul MI l-a lansat pe "orbita" avansărilor şi i-a acoperit epoleţii cu stele de aur şi lui Vasile Popa care, în decembrie '89, era doar maior, comandant al FOI, cumplita "Forţă de Ordine şi Intervenţie" care a acţionat în Capitală. Dar şi pe Toma Zaharia, fost comandant al unei secţii de Miliţie din Bucureşti.

Totuşi, ofiţerii de grade mici nu au au fost singurii avansaţi "la apelul bocancilor". În 1990 au existat şi subofiţeri care aveau în buzunar galoanele de general. Acum două decenii, Dan Doinel Dinuică era doar plutonier. Ce-i drept, unul special, care răspunsese de evidenţa documentelor secrete din instanţele militare. În 1990, fostul subofiţer a luat însă un "start" profesional extrem de rapid. În câţiva ani, a ajuns magistrat, a trecut "în pas alergător" peste majoritatea gradelor militare, până când, avansat general de brigadă, a fost numit la cârma Direcţiei Instanţelor Militare. Tot subofiţer era, în decembrie 1989, şi Ion Sârbu, cel pe care Revoluţia l-a prins absolvent de liceu, angajat ca brancardier. Brusc, după 1990 a început şi el să evolueze într-un mod extrem de spectaculos. Sau de incorect, după cum s-a tot afirmat de-a lungul vremii. Cert este un lucru: cu timpul, a câştigat steaua de general, care i-a adus şi funcţia de comandant-director al Spitalului Militar Central.

Majoritatea generalilor postdecembrişti şi-au văzut corect de carieră. Dar nu toţi. Chiar aflat în fruntea Armatei, Eugen Bădălan s-a aflat la un moment dat în atenţia Justiţiei. La rândul său, nici Degeratu nu a avut o imagine chiar imaculată. Dar cel mai grav este cazul lui Cătălin Voicu, avansat şi el la "apelul bocancilor" până a ajuns general în SPP. S-a băgat în politică şi a ajuns membru în Parlamentul României. Dar asta nu i-a fost de mare folos: acum este după gratii, arestat preventiv pentru comiterea unor acte de corupţie considerate deosebit de grave.