Politica lui "Yes" şi "Niet"

PREMIANŢI ● Şi la Bucureşti ni s-a arătat încă o dată că SUA şi Rusia sînt cei mai puternici jucători pe scena lumii
Eu cred că, pînă la urmă, fiecare a avut ceva de cîştigat de pe urma Summit-ului NATO de la Bucureşti. Şi, mai precis, nu cred nici o secundă că Bush a pierdut în faţa lui Putin, aşa cum a ţinut-o gaia-maţu mai toată presa.


Nu. Locatarul de la Casa Albă şi "ţarul" de la Kremlin şi-au respectat reciproc autoritatea şi interesele.
Păi, să zicem că Bush dorea să încununeze reuşita americană în ceea ce priveşte independenţa Kosovo. A făcut-o acum, pentru că provincia sîrbă, locuită 90% de albanezi, s-a "stabilizat" cu Albania, ţara vecină, pe care Alianţa a invitat-o în rîndurile ei. Ca să nu fie singură, NATO a ales şi Croaţia. De Macedonia nici n-a vrut s-audă, şi pe bună dreptate, din cauza încăpăţînării ei de a-şi păstra numele.


Pe Putin manevra l-a cam înţepat la inimă, dar nu cine ştie ce. Dacă la primele valuri ale extinderii, cu ţările baltice, nu s-a putut opune, pentru că nu avea atîta influenţă, acum, un Putin "reloaded" i-a zis "NIET!" Alianţei. A tunat că nu-i place s-o vadă ameninţînd securitatea naţională a Rusiei şi întinzîndu-se ca o plăcintă în foste republici sovietice. Asta, aşa, de ochii lumii, pentru Vladimir Vladimirovici îşi freca, de fapt, mîinile pe ascuns, obţinînd cu o zi mai devreme ceva la care ţinea şi mai mult: Ucraina şi Georgia fuseseră amînate, pentru nu se ştie cît timp, să facă pînă şi primul pas spre aderare, adică să primească MAP. Pentru Ucraina şi Georgia, Bush se lăuda că a făcut presiuni cît cuprinde pentru un "YES" asupra membrilor Alianţei. Dar gurile rele au spus că, de fapt, cele două republici, a căror respingere era previzibilă de altfel, ar fi obiectul unui troc ruso-american, contra scutului antirachetă din Europa. Exact despre asta au discutat pînă ieri în particular Putin cu Bush, pe care ţarul de la Kremlin l-a invitat pe malul mării, la reşedinţa lui de la Soci. Fără să lansez o aşa-zisă "teorie a speculaţiei", ceva îmi spune că se va putea vorbi în curînd despre "Pactul de la Soci", ce va reflacta şi mai bine interesele şi influenţele celor două puteri în lume.


Între personajele Summit-ului, printre cele mai puternice impresii, în afară de cele lăsate de "vedetele" Summit-ului, Bush şi Putin, mi le-a făcut şi preşedintele ucrainean, Viktor Iuşcenko. A trecut cu mare eleganţă şi diplomaţie peste dezamăgirea refuzului "pozitiv", lingîndu-şi cu o abilitate suverană rănile făcute de NATO. Se gîndea, probabil, că Albania nu fusese cu nimic mai presus decît Ucraina, dar, spre deosebire de ea, era în cărţile Alianţei. Se mai gîndea că ruşii o să capete şi mai multă influenţă în ţara sa şi în zonă. Presa noastră aflase chiar că, de frica lor, bietul Iuşcenko se cărase cu mîncarea de-acasă, în traistă, ca să nu mai rişte o a doua otrăvire, căreia ar putea să nu-i mai supravieţuiască, sfîrşind-o, de pidă, ca fostul spion KGB, Litvinenko.


O impresie excelentă mi-a făcut şi preşedintele afgan, Hamid Karzai. L-am urmărit la Conferinţa de la Bucureşti, foarte bine organizată de German Marshall Fund, la Cercul Militar. I-am admirat felul de-a vorbi. Clar, la obiect, pe limba tuturor. Nu se împiedică în fraze obositoare, în infinitive şi generalităţi, pe care le folosesc mai toţi politicienii cînd nu au ce spune sau ocolesc un răspuns direct, crezînd astfel că dau greutate vorbelor lor. Le-a spus, cît se poate de firesc, tuturor celor care l-au ajutat să-şi ridice ţara din ţărînă în şase ani cît alţii în decenii, că le este recunoscător şi a cerut, în continuare, sprijinul comunităţii internaţionale. La fel de firesc, le-a dat peste nas celor care susţineau că Afganistanul era, pînă la eliberarea de sub jugul taliban, "o ţară inexistentă", precizîndu-le că Afganistanul era, de fapt, "o ţară distrusă" din toate punctele de vedere.


M-a surprins însă remarca nepotrivită, i-aş putea spune, la adresa ţării noastre, făcută de responsabilul securităţii NATO, Michael Turner Evanoff. După ce ne-a lăudat în gura mare că am organizat "unul dintre cele mai de succes summit-uri ale Alianţei", înalta oficialitate a dat cu bîta-n baltă, declarînd că "succesul Summit-ului a pus România pe hartă în mod clar"... România era şi pînă acum pe hartă, domnule Evanoff, dar fie nu ştiaţi dumneavoastră atîta geografie, fie că aţi vrut să spuneţi că nu era atît de importantă, ca în cele trei zile de Summit, pentru Alianţă...

O lecţie pentru politicienii noştri

• de Monica Iordache Apostol

Cine a mai văzut în România purtător de cuvînt al unei instituţii care să iasă în faţa presei după o reuniune informală a unor politicieni şi să dea informaţii, clare şi asumate, despre toate deciziile care s-au luat? Şi asta înainte ca şedinţa oficială să aibă loc, iar deciziile respective să devină literă de lege. Ei bine, în România asta nu se poate. Slavă Domnului însă că un Summit NATO desfăşurat în Capitala noastră a demonstrat presei române ce înseamnă o relaţie normală dintre ziarişti şi un purtător de cuvînt al unei instituţii. James Appathurai (foto), purtătorul de cuvînt al NATO, a venit în faţa jurnaliştilor după cina la care s-au reunit toţi liderii importanţi ai Alianţei, cu o seară înaintea reuniunii propriu-zise a Consiliului Nord-Atlantic, şi a dat informaţii despre toate deciziile care urmau să devină oficiale a doua zi: sunt admise în NATO Croaţia şi Albania, Macedonia mai aşteaptă pînă îşi rezolvă problema numelui, iar Georgia şi Ucraina nu primesc planul de măsuri de aderare. Toate deciziile au fost luate, repet, în cadru informal, la o cină la Cotroceni.

Să ne închipuim însă ce s-ar fi întîmplat dacă la o asemenea cină participau numai politicieni români, iar purtătorul de vorbe era unul şcolit în comunicare pe plaiurile mioritice. În primul rînd, nu s-ar fi anunţat că se organizează o asemenea cină. S-ar fi aflat în schimb "pe surse" în dimineaţa zilei respective. Purtătorul de cuvînt, sunat de ziariştii disperaţi că nu au nici o confirmare, ar fi spus că nu ştie nimic. Hm, greu de crezut! Aşa că profesioniştii presei nu au altceva de făcut decît să se adune la poarta vilei de protocol în care s-ar presupune că se strîng importanţii demnitari la un moment identificat aproximativ. După o oră, două, poate trei, ar veni primele maşini. Demnitarii, ascunşi după geamuri fumurii, ar întoarce şi capul ca să nu-i ginească presa. După altă oră sau poate două, sau poate trei de aşteptare în faţa vilei de protocol, păzită cu străşnicie de un jandarm care nu lasă nici musca să treacă de garduri, limuzinele parcurg drumul invers. Aceleaşi geamuri fumurii, aceleaşi cefe groase întoarse spre ziarişti. Doar camerele de luat vederi ar putea să le urmărească pentru cîţiva metri. În rest, întrebările sînt blocate, microfoanele se lovesc de blindajul limuzinelor. Purtătorul de cuvînt nu ştie în continuare nimic. Nici măcar că întîlnirea a existat. Şi pentru ziariştii de aici începe balul. Toată lumea îşi activează sursele, adică prietenii pe care îi are în rândul celor care au participat la întîlnire. Unii sunt gata să jure că n-au fost la cină cu nimeni, că sunt acasă, cu nevasta în pat. Alţii spun cu jumătate de gură cam ce cred ei că ar fi bine să se afle. "Dar te rog nu mă cita. Mă omoară şefu’ dacă aude că am vorbit!" Alţii, principiali, îţi spun din start că or fi ei prieteni cu tine, dar nu îţi pot da nici o informaţie. "Am hotărît să nu vorbim. Sunt un om de cuvînt!" Şi, în fine, a treia categorie este a celor puşi să "informeze" presa. Adică politicieni binevoitori care te sună să-ţi servească amănuntele întîlnirii, în realitate variante bine coafate, astfel încît să folosească interesului vreunui participant. Mirosind manipularea, îl suni pe purtătorul de cuvînt. Nu ştie nimic, el n-a fost invitat şi, dacă se gîndeşte mai bine, crede că întîlnirea nici măcar n-a avut loc!

În asemenea condiţii, nu e de mirare că o banală întîlnire a şefului statului cu nişte intelectuali inofensivi la o vilă din Neptun a devenit eveniment de presă din cauza secretomaniei care a înconjurat-o, nenumărate întîlniri fără finalitate dintre pesedişti şi liberali au părut periculoase comploturi pentru împărţirea puterii, iar relaţia dintre ministrul Justiţiei şi prietenul afacerist al premierului, întîlnire codoşită de premier însuşi, a avut musai un scop murdar. În toate aceste cazuri, purtătorul de cuvînt n-a ştiut nimic, n-a avut nimic de spus sau, cel mult, a reuşit să dea vina pe secretară!

Putin bate la porţile NATO pentru a le dărîma

• de Violeta Fotache

Experienţa rară a participării la un Summit NATO ţinut chiar în ţara mea mi-a adus motive de mulţumire pe care n-am să le numesc aici, nefiind de tip special. E vorba despre o mulţumire comună, ca să-i spun aşa. M-aş referi la unele aspecte care m-au făcut să nu mă simt în apele mele, ba chiar să-mi vină cu rău.

PLACA ZGÎRIATĂ. Formulările de genul "România şi-a găsit locul pe hartă" m-au enervat atît cînd le-am auzit spuse cu prilejul intrării ţării noastre în NATO, cît şi cu prilejul aderării noastre la UE. Vineri, în ultima zi a Summit-ului de la Bucureşti, m-am simţit umilită cînd am auzit declaraţia şefului Securităţii Alianţei Nord-Atlantice, Michael Turner (foto), cum lăuda autorităţile noastre pentru asigurarea siguranţei participanţilor la reuniune: "Succesul acestui Summit a pus România pe hartă în mod clar". Păi, pînă cînd o să ni se spună acest lucru?

COMPĂTIMIRE. Cînd purtătorul de cuvînt al NATO, James Appathurai, a adus de la dineul preşedinţilor informaţii, dînd ca sigură lăsarea Macedoniei la uşa NATO pe motive de nume şi amînarea acordării MAP Ucrainei şi Georgiei, era 2 aprilie, aproape de miezul nopţii. Mi-a părut rău pentru cei lăsaţi pe dinafară, în special pentru Ucraina, şi mi-am amintit că noi i-am aşteptat "pe americani" vreo 50 de ani. Şi aşteptarea asta a durat atît parcă tot din pricina influenţei Rusiei, care a contat, mi-este clar, şi la luarea deciziei pentru Ucraina şi Georgia.

M-am simţit umilită de "cenzura" care s-a aplicat la Bucureşti în conferinţa de presă comună ţinută de secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, cu preşedintele Ucrainei, Viktor Iuşcenko. Conferinţa s-a terminat brusc, după o întrebare care introducea Rusia, prin interpuşi, în ecuaţia deciziei. Deşi a avut o reacţie de-a dreptul teatrală, Scheffer nu m-a convins prin răspunsul lui că Federaţia Rusiei n-ar fi determinat soarta Georgiei şi Ucrainei. În plus, faptul că Iuşcenko nu a fost lăsat să-şi spună părerea la această întrebare m-a făcut să mă gîndesc mult la vorbe pe care le-a rostit în discursul către presă, precum "compromis", "nu sunt un politician naiv ca să nu înţeleg obstacolele în calea aderării noastre" ori "citiţi printre rînduri". M-a durut să văd că, deşi dimensiunea unei ţări nu contează pentru Alianţa, atît timp cît face parte din NATO (după cum tot ni s-a repetat), ea are însă o importanţă covîrşitoare atunci cînd se află în afara acestei structuri de securitate. Prin urmare, după ce am asistat la faza cu Iuşcenko, preşedintele unui stat care bate la porţile NATO, pentru a fi primit, m-a durut al dracului de tare să văd cum Alianţa l-a tratat cu mult mai mult respect pe rusul Vladimir Putin, preşedintele unui stat care bate la porţile NATO, pentru a le dărîma. Acesta a fost lăsat să ţină singur propria conferinţă şi să-şi regizeze astfel spectacolul în cele mai mici amănunte. De la intrarea pe scenă într-o atitudine de superioritate, de om stăpîn pe sine, cu mîna în buzunarul de la pantaloni părînd a spune: "Băi NATO, băi băiatule, ia fă tu stînga-mprejur şi cară-te înainte să mă enervez eu şi să te rup în două!" şi pînă la ultima întrebare legată de finalul de mandat.

UIMIRE. Durerea s-a transformat în uimire la sfîrşitul conferinţei de presă a "Marelui Putin", cînd am constatat şocată că discursul acestuia a făcut ca firavele aplauze pe care preşedintele Rusiei le-a primit cînd a păşit pe scenă să se transforme în ropote la final. Am avut senzaţia că sunt la teatru, la finalul unei piese excelent jucate. Aplauzele furtunoase care mă înconjurau din toate părţile m-au făcut chiar să bat de trei ori din vîrful palmelor, dar, cum intriga nu mi-a plăcut, m-am oprit şi am privit. Aşa am putut să observ că dacă la început l-a aplaudat doar presa rusă, cu charisma, scenografia şi montajul, Putin a captat aprecieri nu doar de la presa străină, ci şi de la cea românească.

Îmi amintesc o scenă de coşmar petrecută în seara zilei de 3 aprilie, la "dineul" jurnaliştilor ca să spun aşa, ţinut în foaierul Senatului, cu mîncare, băuturi şi muzică. Atunci am trăit momente care m-au făcut să-mi fie ruşine că sunt jurnalist. Am văzut fotoreporteri şi cameramani sărind precum şacalii să filmeze o ospătăriţă care scăpase din mîini nişte farfurii ori să-şi imortalizeze colegii înfulecînd bucatele. Printre cei care făceau asta nu se afla nici un reprezentant al presei străine (cameramanul unei singure televiziuni străine a luat doar cîteva imagini cu Loredana pe scenă), erau doar români. Unii jenaţi de ceea ce le-au cerut şefii lor de prin redacţii să pozeze ori să filmeze. "Uite ce mizerie mi-au cerut să fac!?", mi s-au plîns unii după ce au "executat misiunea". Mi-a părut rău pentru ei că nu au ştiut sau nu au avut puterea să spună NU. Mi-a părut rău pentru noi toţi cînd am realizat ce trebuie să gîndească despre noi jurnaliştii străini. Pentru ei, dineul jurnaliştilor şi ce ori cît mănîncă aceştia nu era o ştire. Sigur aş mai avea multe de spus, dar poate că o voi face altă dată.