Poliţist de şantier

Locotenentul major de Mi­li­ţie Cornel Dima îşi aranja în­că o dată lucrurile în mica lui geantă: trusa de bărbie­rit, pijamaua, un prosop. Şi-a luat şi două cărţi, “poate le răsfoiesc în tren, căci acasă n-am nici o şansă”, se gândi o clipă şi trase fermoarul genţii de voiaj.

Locotenentul major de Mi­li­ţie Cornel Dima îşi aranja în­că o dată lucrurile în mica lui geantă: trusa de bărbie­rit, pijamaua, un prosop. Şi-a luat şi două cărţi, “poate le răsfoiesc în tren, căci acasă n-am nici o şansă”, se gândi o clipă şi trase fermoarul genţii de voiaj. Porni apoi agale spre cuier, unde era cascheta, trase cozorocul înspre sprâncene. Era gata să por­nească spre gară. Ceruse permisiu­nea şefilor să petreacă sfârşitul de an la oraş, urma să se întâlnească acolo cu nişte colegi de liceu – sărbătoreau un deceniu de la absolvire – şi era con­vins că o să se simtă bine.

Pe şantierul acestei hidrocentrale, cea mai mare de pe râurile in­te­rioare ale ţării, venise în urmă cu doi ani. Venise pentru două luni, aşa a fost informat la judeţ: mergi aco­lo, tinere, două luni – inspiri aer cu­rat, ozon, staţiune balneoclimaterică, boierie curată – şi după aceea te întorci la oraş.

Cele două luni s-au făcut doi ani, timp în care n-a fost nici pe departe vor­ba de boierie. Şantierul era răs­pân­dit pe câţiva munţi, punctele de lu­cru erau la distanţă de zeci de kilo­me­tri, problemele cu care se confrunta erau dintre cele mai diverse. Îşi făcuse numeroşi prieteni în toate punctele de lucru, la Petrimanu mai ales (Petrimanu înseamnă piatră, şi din piatră s-a născut lumina), dar şi în alte locuri.

Cazurile pe care le-a avut de rezolvat în aceşti doi ani l-au soli­citat intens, erau diverse, de la găinării mici până la afaceri de mi­li­oa­ne de lei.

Chemarea datoriei

Acum se pregătea să încuie uşa, când se pomeni în prag cu sergentul major Dobrotă, un ardelean sfătos şi cumpătat, de un calm proverbial, echipat ca-n regulament. Îi privi va­liza locotenentului-major, încercă să zâmbească, dar nu reuşi, şi îngână doar mai mult pentru sine:

– Îmi pare rău, dar cred că va trebui să amânaţi... Ştiţi, e o situaţie ca-n schiţele proaste despre noi, poliţiştii: la Castelu s-a întâmplat o dramă, un omor. Am primit un telefon acum zece minute; am verificat, nu e vorba despre o alarmă falsă... Ştiţi, eu anunţ la judeţ... Spun că eraţi deja plecat...

Dima îl privi scrutător şi dojenitor pe sub sprâncene, ar fi vrut să-l ia la rost, să-l întrebe de unde a în­văţat să mintă, dar a renunţat, şi-a dat seama că Dobrotă n-ar fi făcut asta, a vrut doar să-l menajeze, să-l consoleze pentru ghinionul venit ca un trăsnet la sfârşitul anului.

Dobrotă continuă apoi dezar­mant de firesc să dea unele explicaţii, să-l convingă pe Dima că n-a stat cu mâinile în sân, ci a acţionat prompt, a vorbit cu Vasile, şoferul de pe un ARO al şantierului, să-i prindă pe amândoi până la Castelu.

O petrecere dorită

Castelu era un punct de lucru izolat, la 36 km de sediul conducerii şantierului. Erau aici, la peste 1.000 de metri altitudine, câteva barăci din lemn, dispuse perpendicular pe drumul care însoţea apa unui pârâu de munte. De aici, de la Castelu, pe galeria subterană care măsoară câteva sute de metri se prăbuşesc apele în turbinele Pelton, instalate în uzina din miezul pământului.

Muncitorii de aici, oameni dârji ca locurile, lucrau pe rupte, locuiau în barăci, unii aveau nevestele şi copii cu ei, se obişnuiseră cu condiţia lor de şantierişti. Veniseră, cei mai mulţi dintre ei, din alte locuri, de pe alte şi alte puncte de lucru. Erau câ­teva zeci de familii, se cunoşteau bine de ani şi ani, între ei se legase o prietenie trainică, durabilă.

În seara aceea de Moş Ajun s-au adunat într-o baracă – sală de mese în timpurile obişnuite –, hotărâţi să petreacă apropierea Crăciunului, mai ales că a doua zi era duminică, ziua lor liberă, nu trebuia să intre în şut, puteau lenevi până mai târziu în aşternutul cald.

Petrecerea începu frumos, bu­că­tă­reasa – o femeie inimoasă, trecută de prima tinereţe, grasă, ca toate bu­cătăresele din lumea asta – se stră­duise, şi a reuşit, să folosească priceperea ei în pregătirea unui me­niu care putea fi invidiat de orice oră­şean trăit prin luxoase localuri.

Asasinarea Violetei

... În sală era cald, atmosfera se încinsese, sticlele cu ţuică se goleau rând pe rând, unii fredonau uşor în surdină “Să-mi cânţi cobzar bătrân ceva/ Să-mi cânţi ce ştii mai bine”, alţii vorbeau tare şi se ajunseseră în stadiul când nimeni nu mai asculta.

La un moment dat a intrat în sală Moş Crăciun, într-o manta lun­gă din pânză roşie, cu barbă din vată şi cu sprâncene puse, cu un turban care îi acoperea fruntea. Mulţi l-au recunoscut, alţii nu şi-au bătut capul să-l recunoască, ştiau că e vreun tânăr pus pe glume...

Violeta, frumoasa ospătăriţă, abia se zărea prin palida lumină împrăştiată de singurul bec din sală, corpul ei mlădios trecea printre  mese unduindu-se, halatul imaculat şi şorţul negru îi veneau minunat...

Mulţi îi cunoşteau necazurile, venise aici, pe şantier, cu bărbatul, trăiseră câteva săptămâni, apoi, într-o dimineaţă, după o ceartă de o noapte, el a plecat la alt punct de lucru şi poate la altă femeie şi dus a fost. Ea a încercat să-l “recupe­re­ze”, a fost după el de câteva ori, dar de­geaba. Ce-a fost între ei nu ştie ni­meni precis, probabil o scenă obiş­nuită de gelozie a lui, căci, se ştie, o fe­meie frumoasă în creierul mun­ţi­lor – şi nu numai aici – poate stârni numeroase ofuri. Pe Violeta o bă­nuia că ar fi avut ceva cu Sile, un economist fâşneţ de la centrală, care de câte ori venea la Castelu întârzia mai mult la o cafea în sala cu mese, unde trebăluia Violeta. Că numai îşi făcea de lucru aici, ameţit de farmecul Violetei, că într-adevăr era ceva între ei nu poate nimeni şti cu exactitate. Cert este că şi pe la Castelu se vorbea mult, bârfa era uneori în floare, confirmându-se parcă adevărul potrivit căruia “Gura lumii numai pământul o astupă”.

Au găsit-o pe culoarul care ducea la bucătărie. Zăcea fără suflare, culcată pe cimentul rece, undeva, după o uşă. Pe chip i se întipărise o spaimă amestecată cu un surâs forţat. Cei care au întâlnit primii corpul ei fără viaţă au scos un strigăt de durere. Erau doi prieteni de la sectorul de exploatare, care au rămas să-i prindă zorile Crăciunului pe baricade. I-au condus pe ceilalţi cu privirea, unii se clătinau de-a binelea, alţii bom­bă­neau la nesfârşit, fără să-i asculte nimeni.

Ei doi, Gelu Ivaşcu şi Tudor Paşca, au hotărât să rămână, precum căpitanii de vas, ultimii. Nu şi-au pus problema absenţei Violetei, credeau că a plecat să se culce, oricum, băutură aveau din belşug,  mâncare la fel, magnetofonul cânta. Nu se îmbătaseră, duceau mai mult se pare, mintea lor era încă limpede, judecata lucidă, s-au simţit bine, ca de fiecare dată când se organizau petreceri în baraca lor de la Castelu. Acum, când să plece, s-au  hotărât să treacă pe la bucătărie, să vadă dacă este totul în ordine. Culoarul care ducea aici era cufundat în întuneric, cineva a luat becul instalat în tavan sau acesta se arsese, aşa că au apelat la chibrituri. Şi-au aruncat privirea în bucătărie, au făcut un control sumar şi, când să plece, au distins corpul fără viaţă al Violetei.

Fata aceasta, nespus de frumoasă, merita categoric o soartă mai bună. S-au hotărât s-o transporte la punctul sanitar, iar apoi să anunţe Miliţia şantierului...

Vata demascatoare

Când a ajuns locotenentul major Dima la Castelu, corpul victimei era întins pe un cearşaf alb la punctul sanitar, aflat într-o baracă învecinată. Lângă Violeta erau adunate câteva persoane: Geta, bucătăreasa de la Castelu, care plângea, Tiberiu, asistent medical, Gelu Ivaşcu şi Tu­dor Paşca, cei care o descoperiseră.

Dima cercetă fulger corpul victimei. Nu-i fu greu să descopere că fusese sugrumată, pe gât se vedeau clar urmele mâinilor ucigaşe. Pe halatul alb şi pe şorţul negru distinsese câteva fire de  vată, agăţate de nasturi şi cusături.

Îi ceru imediat lui Dobrotă să ia legătura cu judeţul şi să raporteze despre crimă. A ieşit în aerul tare al muntelui cu gândurile aiurea. Apoi reveni hotărât, întrebându-l pe asistentul sanitar:

– Tiberiule, te rog, gândeşte-te cine ţi-a cerut vată în ultimele zile.

– De ce vă interesează?, întrebă, la rândul său curios, felcerul.

– E un secret al meu, o să ţi-l spun pe urmă.

– Păi, mi-a cerut Gheorghe Podaru, un băiat de la Frumuşani, care aseară, la petrecere, s-a travestit în Moş Crăciun.

– Unde locuieşte?

– La barca cinci. E burlac. Deşi are peste 30 de ani, pe ăsta nu-l ia nici dracu’, pentru că atunci când bea îşi pierde minţile şi nu mai ştie ce face.

Au pornit amândoi într-acolo. Dima nu voia altceva decât să-l vadă, să stea de vorbă cu el, să-i urmărească reacţiile. L-au găsit plângând pe marginea patului. Alături era mantaua de Moş Crăciun. Dima văzu barba din vată care atârna legată cu o sfoară de spătarul unui scaun. Era răvăşită, din ea continua să atârne fire într-o neorânduială stranie.

Când l-a văzut pe poliţistul în uniformă, Podaru a tresărit speriat. Apoi şi-a cuprins capul cu palmele şi a îngânat printre sughiţuri:

– Deci, m-aţi descoperit. Nu-i nimic... Spun tot…

Mobilul crimei

“De mult o urmăresc pe Violeta. Chiar şi atunci când aceasta stătea cu soţul ei. După ce s-au despărţit, am simţit o mare uşurare. I-am propus să ne căsătorim. O opream în diverse locuri şi-i ceream, uneori pe un ton dur, să meargă cu mine.

În seara de Moş Ajun am văzut-o plimbându-se printre mese, servindu-i pe participanţii la petrecere.

O urmăream pe sub sprâncenele de vată şi mi se părea că-mi pierd minţile. Am mai golit câteva pahare de ţuică. Eram de acum trecut bine de miezul nopţii, în sală fumul putea fi tăiat cu cuţitul, şi nimeni n-a observat când am ieşit după Violeta pe o uşă care era folosită foarte rar. Şi iarăşi i-am propus să mă însoţească în camera mea. Violeta nici n-a vrut să audă. Am încercat s-o prind în braţe. M-a respins. Atunci... am prins-o de gât cu mâinile mele puternice. Şi-am strâns...”

Gheorghe Podaru, criminalul