Povestea mielului cu punga în cap

În prima zi de vânzare, oierii adunaţi în Piaţa Ceair din Piteşti îşi aranjează mieii ca la expoziţie, se fălesc cu marfa lor proaspătă şi se ţin de glume. "Suntem mai mulţi noi decât clienţii", spune ştirb unul dintre ei şi râde cu gura până la urechi. Planul la care visează este să îşi dea toţi mieii pregătiţi pentru vânzare, iar preţul să crească odată cu apropierea Paştilor.

Îşi pune mâna pe clop şi dă din cap nemulţumit. "No, apăi, ţi-am lăsat 50.000 de lei, mai mult, amu, nu pot", îi spune nea Mihai bărbatului care încearcă să-şi aducă pe masa de Paşti un drob cu numai 370.000 de lei. Ar mai fi avut nevoie cumpărătorul de vreo 30.000 de lei în plus ca marfa să fie a lui, dar nea Mihai, oierul venit tocmai din Sibiu, cu peste 600 de oi în stână, a fost de neclintit. Ia toporişca în mână şi începe să tranşeze carnea şi să o pregătească pentru clienţii "cu punga mai goală".

Din cei peste 15 ani de când vine în Piaţa Ceair din Ploieşti, a învăţat să citească gândurile clienţilor şi cum trebuie să-i atragă la tejgheaua lui. "Nu toţi pot cumpăra un miel, nici măcar o jumătate. Aşa că io le pregătesc în punguţe carnea pentru ciorbă şi pentru friptură. Pentru drob pun ficatul, rinichiul, inima şi prapurul, şi omul e mulţumit. Şi sunt multumit şi io. Am două fete, ba şi nepot, şi aşa am reuşit să-mi cresc familia. Cu carne de oaie", spune mândru bărbatul cu ochi albaştri şi vorba molcomă. Anul trecut a reuşit să vândă 120 de miei.

"Bună treabă", zice nea Mihai şi-şi aşează mai bine clopul pe cap. Anul acesta însă, parcă nu ar vrea să îşi facă speranţe. Vremea trece, şi el abia dacă reuşeşte să se descotorosească de vreun miel, doi. Fiica lui, Mihaela, de 17 ani, stă lângă el mereu şi-i zâmbeşte încurajator. În abatorul de la Costeşti îl aşteaptă zeci de miei, gata să fie sacrificaţi la semnul proprietarului. Nea Mihai a venit cu 10 bucăţi.

Trebuie să vadă cum merge piaţa. O zi, două poate să stea mielul spintecat în faţa clienţilor. Altfel, animalul îşi pierde culoarea, iar cumpărătorii interesul. Nea Mihai nu poate să rişte. Aşa că, de cu seara, în funcţie de cum au scos oamenii banii pentru marfa lui, bărbatul dă comandă la abator câţi miei să-i fie livraţi la piaţă. "Fiecare miel pe care îl ţinem la abator ne costă 120.000 de lei pe zi. Ce reuşim să mai salvăm din banii ăştia este pielea, pe care ne-o dau băgată în sare şi pe care abia dacă obţinem 20.000-30.000 de lei."

"MIELUL ESTE ROMÂNESC, LA FEL VREAU SĂ FIE ŞI BANII!"
De când cu vizita ziariştilor ba de la televiziune, ba de la ziare, ardeleanul nostru a fost nevoit să îşi pună halat alb. Şi mănuşi ar fi trebuit să folosească, dar "cum aş mai putea io să simt carnea, şira spinării, dacă nu aş avea mâna liberă?", îşi ţuguie buzele şi-şi încruntă sprâncenele. Şi la clop a fost convins cu greu să renunţe, dar de voie, de nevoie, s-a înduplecat.

De mai bine de o oră, de când ne aflăm printre tarabele cu miei, femeia de serviciu stă tot cu mopul în mână şi cu ochii la administratorul pieţei, de teamă ca nu cumva să facă vreo mişcare greşită. Totul trebuie să fie impecabil şi să sclipească de curăţenie. Scările care duc la etajul 1, acolo unde se află tarabele oierilor, au scăpat însă de mopul femeii şi-şi arată faţa de zi cu zi. Pentru fiecare zi pe care o petrec în hala Pieţei Ceair, oierii trebuie să plătească 130.000 de lei chiria.




Supărarea lor e alta, iar nea Marin Stoica din Teleorman nu se sfieşte să o strige în gura mare, spre mulţumirea confraţilor lui. "Don'şoară, păi un kilogram de lână este 40.000 de lei, iar o piele de oaie 15.000. Unde s-a mai pomenit aşa ceva? Nici o sticlă de suc nu mai costă 40.000. Ce curaj să mai aibă oamenii să se apuce de crescut animale şi de agricultură când statul nu ne sprijină cu nimic? Pe timpuri, producătorul avea prioritate. Acum, ăştia de la care cumpără orăşenii nu sunt producători, sunt negustori. Îi cumpără de la noi cu preţuri de nimic, că ne văd temători să nu rămânem cu marfa stricată, şi îi dau cu preţ dublu. Şi aşa ei se îmbogăţesc tot pe spinarea noastră, a celor care se spetesc de la 5:00 dimineaţa în bălegar."

De el se apropie un mustăcios, cu burta dodoloaţă şi cu ghiul pe deget. Scoate 50 de euro şi cere un miel gras. Nea Marin, fără să îşi ridice privirea de pe carne, îi spune ferm: "Nu avem miel de dat în euro. Mielul meu e românesc, la fel vreau să fie şi banii". Ţiganul pleacă cu coada între vine, iar oierul nu are astâmpăr şi zice tare: "Apăi, nu vreau să fiu păcălit. Am mai acceptat bonuri de masă. Dar atât".

"Să te trezeşti noaptea pe ger şi să îţi fete oaia. Să te chinui ore întregi cu ea, să încerci să salvezi mielul îngheţat şi să îl bagi după sobă, să nu moară, atunci, după ce ai trecut prin toate astea, vezi cât e de greu să creşti animale", se revoltă o altă teleormăneancă, Elena Net. "Mai bine am adăuga la preţ 50.000 de lei şi poate aşa am fi şi noi, ţăranii, mulţumiţi", adaugă fiul femeii. Elena dă din cap aprobator.

INDICATORI: COPITA ŞI DINŢII OII
Gheorghe Candet are 70 de ani. Şi cel mai mult carnea de miel îi place. Mai cu seamă că de mic a trăit printre oi, pe la Piatra Neamţ. De mai bine de 40 de ani, acasă i-a devenit Piteştiul. Dar mai vizitează din când în când mieii pe la pieţe sau târguri. Azi a venit cu soţia. S-a uitat iscoditor pe la mesele vânzătorilor, a mirosit carnea, ba a şi desfăcut punga din capul mielului, ca să vadă cum are dinţii. Secretul, spune bărbatul, nu mulţi îl ştiu.

"Dacă animalul are dinţi doar jos, fără dubii este miel." "Pe timpul lui Ceauşescu, vânzătorii de miei lăsau o copită la piciorul animalului, pentru a asigura cumpărătorii că nu sunt înşelaţi. Copita oii este despicată în două. Aşa că era imposibil să te trezeşti cu carne de câine sau de la cine ştie ce alt animal prin sacoşă, cum am auzit io pe la televizor că se întâmplă", spune serioasă tanti Valeria, soţia lui nea Gheorghe, şi scoate banii, 200.000 de lei pentru fiecare kilogram cumpărat.

Lângă ea, un domn cu cravată şi flanelă cu fermoar pe deasupra, după ce a privit superficial carnea de pe tarabă, spune cu indignare: "Astea sunt oi, nu? Eu am cumpărat anul trecut de aici şi carnea a fost tare tun. Sigur era oaie". Florin Ţigheş, om cu state vechi în îngrijitul oilor, îl întreabă curios: "Câte kilograme a avut mielul?" "11", răspunde bărbatul. Oierul izbucneşte în râs. Tanti Elena îi ţine isonul:

"Cu cât mielul este mai slab, cu atât carnea este mai tare. Frăgezimea este dată de cât de împănată cu grăsime este carnea. Nu numai la oaie, aşa se întâmplă la toate animalele". Bărbatul nu este convins. Mai aşteaptă până mâine. Zi în care soţia sa va avea cuvântul decisiv. Vânzătorii nu se descurajează. Socoteala este deja ştiută de ani: "Dacă nu vindem acum toţi mieii, îi lăsăm să crească şi-i facem pastramă la toamnă".