Povestea profanatoarei de morminte

de Bruno Ştefan | 24 Apr 2010 • 00:00

Povestea profanatoarei de morminte

Anul trecut m-am trezit la uşă cu două persoane necunoscute: o femeie de vreo 35 ani, masivă, corpolentă, cu o structură a feţei bărbătoasă, dar luxos îmbracată, cu o haină de blană scumpă şi cu multe bijuterii pe ea - şi o fată de aproximativ 20 ani, îmbrăcată de-asemeni bine, pe măsura vârstei ei. Le-am privit nedumerit, căci nu le cunoşteam.
- Buna ziua, sunt Nina, s-a recomandat doamna corpolentă.

Am rămas în continuare nedumerit. La auzul numelui ei mi-a venit în minte doar Nina Iliescu, nevasta fostului şef de stat, dar categoric nu era ea. Mă gândeam că e o fostă studentă de-a mea - am în fiecare an sute de studente la cursuri, dar şi această ipoteză am înlăturat-o rapid din minte - nu se încadra deloc în tiparul studentelor mele; părea o persoană fără studii superioare.

- Care Nina?, am întrebat mirat.
- Nu-ţi mai aduci aminte? M-ai întâlnit în 1991 în Şcoala Specială de Muncă şi Reeducare de la Găieşti şi am stat atunci mai mult de vorbă. Eu profanasem un mormânt al unei fete care nu murise şi am redat-o vie părinţilor ei.

M-au năpădit dintr-o dată amintirile legate de cazul ei - un caz neobişnuit, în care m-am implicat mult şi despre care am scris numeroase articole şi multe memorii pe care le-am înaintat tribunalelor care au judecat-o.

Pe când avea 17 ani, împreună cu iubitul ei a văzut pe străzi o înmormântare a unei fete foarte bogate. Noaptea au intrat în cimitir, au deschis mormântul, iar decedata s-a trezit din moartea clinică în care intrase. Decizia tribunalului de a o condamna la 4 ani închisoare pentru că a salvat o viaţă m-a nemulţumit, iar despre cazul ei am făcut multă vâlvă în presa vremii şi am ajutat-o să făcă recurs la Curtea Supremă şi apoi la Strasbourg. Dar după ce hotărârea tribunalului internaţional a fost inatacabilă şi ea a rămas să-şi ispăşeasca cei 4 ani de închisoare, m-am retras din acest caz şi nu am mai ţinut legătura cu ea.
Cu ocazia altor cercetări prin puşcării am încercat să mai dau de ea, dar nu am reuşit, iar ea dispăruse fără urmă. Mulţi ani mai târziu, la începutul anului 2000, după încă o încercare eşuată de a da de urma ei, am scris o poveste pornind de la cazul ei. Povestea, cu titlul "Dicţionarul nenăscuţilor", a fost tradusă în limba rusă de un prieten şi a fost publicată în revista "Literaturnaia Gazeta" de la Moscova.

În vara aceluiaşi an am fost contactat de cineva de la Ambasada Rusiei, care mi-a spus că am primit premiul revistei amintite pentru cea mai bună poveste a anului şi mi-a cerut să mă duc la Moscova pentru a primi premiul. Pentru că eram în plină campanie electorală (tocmai făcusem câteva sondaje despre implicarea lui Iliescu în scandalul "firul roşu" şi intrasem în conflict cu liderii PDSR), dar mai ales pentru că priveam cu suspiciune orice contact cu Rusia (pentru a nu fi acuzat de legături cu comuniştii), am refuzat invitaţia şi nici nu m-am dus ulterior la ambasadă să-mi ridic premiul. O dată scrisă această poveste, cazul Ninei s-a închis definitiv în mintea mea şi nu m-am mai gândit deloc la ea. De aceea era o mare surpriză să o văd la uşa casei mele după 18 ani. În tot acest timp chipul ei mi s-a şters din minte şi am devenit curios peste măsură să aflu ce a făcut de-atunci şi până acum.

- Nu am evadat, aşa cum ai scris tu în poveste, ci am fost transferată la Penitenciarul Jilava. Transferul l-a făcut tatăl fetei pe care am scos-o din mormânt, căci, precum ştii, fata aceea s-a legat mult de mine şi nu trecea nici o sâmbătă măcar fără să o văd la vorbitor. Venea la mine şi nu vorbea prea multe - stătea şi mă privea şi voia să-i vorbesc eu continuu. Deşi mă agasa cu prezenţa ei permanentă, pachetele pe care le aducea de fiecare dată mă îndatorau, aşa că am început să-i spun vrute şi nevrute din viaţa mea. Despre părinţi, despre sora mea, despre iubitul meu, despre copilul pe care-l lăsasem în grija soră-mii, despre traiul meu prin cimitire, despre orice.

La un moment dat nici nu ştiam ce să-i mai povestesc şi între noi se aşternuse o tăcere stânjenitoare. Atunci a început ea să vorbească. Mi-a spus că în timpul mineriadei din 14 iunie 1990 a ieşit pe străzi, împreună cu colegii şi cu prietenul ei, pentru a manifesta împotriva loviturii de stat date de Ion Iliescu. În faţa Facultăţii de Arhitectură a avut loc altercaţia studenţilor cu minerii. Cei mai mulţi studenţi s-au baricadat în interiorul facultăţii. Atunci patru vlăjgani au luat-o şi au făcut-o berbece, încercând să spargă geamul uşii cu capul ei.

După primele lovituri a simţit cum se ridică deasupra mulţimii şi şi-a văzut trupul în braţele acelor vlăjgani. Era mirată cum de reuşise să se dedubleze şi să-şi vadă trupul mort cum reuşeşte să spargă geamul incasabil al uşii, să se vadă apoi azvârlită în holul de la intrare. Se plimba deasupra masei de mineri şi a văzut cum câţiva oameni îmbrăcaţi în mineri conduceau mulţimile înfuriate spre toate sălile facultăţii. Au reuşit să intre in biblioteca în care stăteau ascunşi câţiva manifestanţi şi ea a privit de sus măcelul care a urmat: cum au fost loviţi studenţii cu topoarele în moalele capului, cum fetele au fost violate şi apoi strangulate, cum unii au fost împuşcaţi drept în frunte de câţiva securişti travestiţi în mineri.

Striga de sus să-i atenţioneze pe studenţi, dar nimeni nu o auzea. Privea îngrozită şi neputincioasă acel carnagiu. Vedea sufletele celor morţi cum se ridicau alături de ea, tulburate şi ele de cruzimile securiştilor. Într-un colţ al bibliotecii au văzut o studentă care încerca disperată să se ascundă şi toţi cei de sus i-au strigat să intre în raftul de jos şi să se acopere cu cărţi. Ca şi cum i-ar fi auzit şi ar fi înţeles mesajul lor, fata s-a strecurat acolo şi a stat tăcută ore în şir, până când minerii au părăsit clădirea şi nu a ieşit din facultate nici a doua zi, privind de la geam cum trupele de asalt ale lui Iliescu puneau flori în fata Teatrului Naţional pentru a acoperi urmele crimelor făcute acolo.

Sufletul fetei a mai rătăcit o vreme prin alte săli ale facultăţii, văzând alte crime, alte bătăi şi violuri, alte brutalităţi ale minerilor. Împreună cu sufletele altor decedaţi se uitau cu atenţie la chipurile agresorilor, pentru a le identifica la Judecata de Apoi. Nu după multă vreme a simţit cum se ridică rapid, ca şi cum ar fi fost aspirată printr-un tunel luminos. În acest urcuş l-a vazut pe bunicul ei într-o mulţime ce părea a fi a unor hoţi - toţi cu mâinile tăiate. A văzut-o apoi pe sora ei mai mică, decedată la 7 ani, într-o grădină cu flori în care erau mulţi alţi copii de aceeaşi vârstă. Şi amândoi o chemau să vină la ei după Judecată. S-a oprit din urcuş într-o sală mare, foarte luminată, şi a auzit o voce puternică ce a întrebat-o de ce nu a stat acasă, aşa cum i-a spus aseară.

Mult timp fata a stat de vorbă cu acea voce, explicându-i toate faptele ei şi răspunzând la toate întrebările puse. Într-un târziu vocea i-a spus: "Du-te înapoi şi prinde-i pe ticaloşi" şi imediat a văzut că este lăsată în jos prin acelaşi tunel luminos. De-abia a apucat să-i salute pe sora şi bunicul ei, dar a auzit cum acesta din urmă i-a spus să sape în colţul din stânga al beciului casei, unde a ascuns câteva lucruri de preţ. Şi s-a trezit apoi în mormânt, tocmai când eu deschideam capacul sicriului ei. De aceea n-a avut nici o îndoială când eu i-am spus că Dumnezeu m-a trimis să o salvez.

După ce am ascultat povestea ei, fata mi-a spus că trebuie să mă scoată din închisoare ca să împlinească voinţa Domnului. Deşi învăţasem saă fiu o persoană dură, căci altfel nu puteam trăi prin cimitire, povestea ei m-a înfiorat şi am înţeles că toate nefericirile vieţii mele nu au fost întâmplătoare şi ele au reprezentat etape din drumul care trebuia să mă aducă în faţa ei. Atunci am simţit prima oară că Dumnezeu are un plan cu mine şi m-am simţit mândră că m-a ales să-i realizez eu acel plan. În scurt timp tatăl fetei a reuşit să mă scoată din închisoare, lucru pe care tu nu ai putut să-l realizezi, oricât te-ai chinuit.

După ce am ieşit din puşcărie, am plecat cu ea la casa părinţilor ei. Am început împreună să săpăm în colţul din stânga al beciului şi am dat curând peste o ladă mare, aşa cum erau pe vremuri lăzile de zestre. Înăuntrul ei am găsit o sumedenie de cocoşei de aur, multe bijuterii, o mulţime de carnete CEC la purtător, bani de pe vremea lui Ceauşescu, tacâmuri de aur şi argint - o avere cum numai în basme se întâmplă să găseşti. "N-o să-ţi mai pui niciodată grija zilei de mâine" - mi-a spus fata, hotărâtă să împartă cu mine toate acele bogăţii.

Am plecat apoi la sora mea, mi-am luat fata înapoi şi ne-am mutat toate în casa înviatei. Curând mi-a cerut să mergem în Hunedoara să-i găsim pe criminali. Am colindat toate zonele miniere de acolo, dar mie nici un chip nu-mi spunea nimic şi vedeam că nici fetei nu-i spuneau ceva acele chipuri. Zi de zi ne uitam cu atenţie la figurile lor, atât la intrarea cât şi la ieşirea din subteran. Am colindat luni întregi toate zonele miniere ale ţării, stând de vorba cu numeroşi ortaci. Dându-ne drept ziariste care făceau un reportaj despre mineriade, i-am provocat pe mulţi să ne facă destăinuiri, dar nici o poveste a lor nu se potrivea cu povestea prietenei mele. Atunci ne-am hotărât să ne întoarcem în Bucureşti.

Pe când rătăceam prin magazinul Unirea, fata s-a oprit brusc în faţa unui om ce părea a fi patronul standului. "El e unul din criminalii mei" - mi-a şoptit. Omul s-a uitat şi el la noi, mirat că-l privim cu atâta insistenţă, dar nu a recunoscut-o pe fată. Ne-am retras şi am făcut un plan prin care să-l urmărim continuu pe acel om. Tulburată de reîntâlnirea cu el, fata ar fi fost în stare să-l ucidă pe ticălos, dar ştia că nu are voie să ia viaţa nici unui om, ci doar să facă dreptate. L-am fotografiat în toate ipostazele timp de 2 zile şi, cu ajutorul tatălui ei (un cunoscut politician de dreapta), am reuşit să-i citim dosarul de la fosta Securitate şi să primim informaţii despre evoluţia lui după 1990.

Fost ofiţer la Direcţia a 3-a a Departamentului Securităţii Statului până în 1989, a fost implicat activ la evenimentele de pe Aeroportul Otopeni în zilele revoluţiei. Pentru a nu fi deconspirat şi judecat pentru că a ordonat deschiderea focului împotriva soldaţilor, el a fost folosit şi la Târgu Mureş în martie 1990 şi la mineriadele din Bucureşti, fiind pus să facă multe lucruri murdare. După schimbarea guvernului Roman, a fost trecut în rezervă şi a fost trimis cu misiuni economice, devenind un prosper om de afaceri. În scurt timp am început o campanie împotriva lui: am trimis presei copii după dosarul lui, poze cu el, mărturia prietenei mele, declaraţia lui despre evenimentele de la Otopeni, etc. După o campanie asiduă, în care toate ziarele din ţară ne-au susţinut, tipul a fost arestat, judecat şi condamnat la 15 ani de închisoare pentru faptele de la revoluţie.

În timpul ăsta fata a întâlnit alt criminal care ajunsese director în Ministerul de Interne. Cu el a fost mai greu, căci a trecut la ameninţări şi intimidări, dar nu ne-am lăsat. Atunci când părea că ne scapă din mână, fata care s-a ascuns pe raftul de jos al bibliotecii Facultăţii de Arhitectura a venit şi a depus mărturie împotriva lui şi astfel Ministerul de Interne a fost nevoit să-l predea justiţiei şi, după 3 ani de judecată, a fost condamnat şi el la 10 ani pentru implicarea în mineriade.

Treptat-treptat, prietena mea a identificat încă 15 agresori, ajunşi mai toţi patroni, înalţi funcţionari guvernamentali, ambasadori, unul chiar deputat. Împotriva tuturor a dus campanii uriaşe pentru deconspirarea acţiunilor lor din vremea mineriadei. În ultimii 16 ani ne-am transformat în vânătoare de foşti securişti.

Nina s-a oprit puţin din povestit. Deşi tulburat de povestirea ei, simţeam că încă mai are multe de spus şi că trebuie să ajungă şi la scopul vizitei ei, de aceea nu am întrerupt-o cu nici o întrebare. Şi într-adevăr, aşa s-a întâmplat şi ea a continuat să vorbească.

- Ştiu că astăzi este ziua ta şi mi-ar fi făcut plăcere să te deranjez doar pentru a-ţi ura "La mulţi ani!" Dar trebuie să-ţi spun că am venit să discutăm ceva foarte serios. Prietena mea a descoperit recent că statisticianul tău este unul din agresorii de la Facultatea de Arhitectură. Şi nu am vrut să începem munca la cazul lui până nu discutăm cu tine, căci demascarea lui te-ar afecta destul de urât şi nu e drept să suferi, după ce tu m-ai ajutat acum 18 ani. Mai ales că şi tu ai fost atunci la demonstraţii împotriva lui Iliescu, de partea studenţilor. Aşa că am rugat-o pe prietena mea să mă lase mai întâi să discut cu tine. Dă-l afară din servici pe ticălos, ca scandalul să nu se întindă şi asupra ta. Ţi-am adus-o în locul ei pe fata mea, studentă la sociologie, care ştie destul de bine să facă eşantioane şi prelucrări statistice.

Atunci am privit-o cu atenţie pe fata care o însoţea şi am lăsat-o câteva minute să-mi vorbească de experienţa ei în domeniul statisticii.

Încă uimit de neobişnuitul povestii ei, îmi venea greu să cred prea mult din cele spuse mai înainte. Ca să-mi înlăture îndoielile a scos un dosar pe care era scris numele statisticianului meu, iar ceea ce am citit m-a cutremurat. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că am putut să las toate sondajele din ultimii 2 ani pe mâna unei asemenea brute. L-am angajat în urma recomandării unui profesor de la facultatea de sociologie şi mi s-a părut un om destul de bine pregătit. Era destul de tăcut, dar am apreciat tocmai acest lucru, căci foştii mei statisticieni mai mult vorbeau decât lucrau. L-am implicat în peste 130 de sondaje în aceşti 2 ani cât am lucrat cu el şi nu s-a întâmplat să am rezultate proaste decât în două cazuri, în care însă nu a fost vina lui, ci a mea (din cauza timpului nefavorabil, a ninsorii şi a ploii, operatorii de interviu s-au adăpostit în scările de bloc şi au falsificat multe chestionare, iar eu nu am avut răgazul să verific minuţios munca lor pe teren şi să refac interviurile incorecte).

Citind dosarul înmânat de Nina, nu am avut îndoiala că statisticianul meu era fost ofiţer de Securitate. Ca să mă convingă şi mai mult, ea a continuat:
- El este un caz special, căci violenţa lui fizică a fost dublată de o violenţă sexuală. În timp ce o ţinea de picioare pe prietena mea ca pe un berbece cu care urmau să spargă uşa facultăţii, el o tot pipăia prin locurile intime şi îi vorbea porcos. Un fost student de la Filologie care s-a ascuns şi el în Facultatea de Arhitectură l-a recunoscut recent şi a fost uimit să-l vadă alături de tine - despre care ştia că te-ai ţinut departe de comunişti şi securişti în toţi cei 20 de ani. Cazul lui e un exemplu tipic despre modul în care foştii securişti s-au infiltrat în toate instituţiile, chiar şi în cele mai anticomuniste. Trebuie să îl laşi pe mâna noastră şi îţi promit că nu va rămâne nepedepsit. Şi drept mulţumire pentru ajutorul tău, tatăl prietenei mele vrea să te implice într-un proiect important.

Am făcut aşa cum mi-a spus Nina. La scurt timp statisticianul meu a fost arestat, iar locul lui a fost luat în firma mea de fata Ninei. După câteva zile m-am întâlnit cu tatăl înviatei - un lider politic ce apare des la televiziuni, care mi-a propus să mă implic în campania electorală din India. Contractul propus era fabulos pentru mine: 3 serii a câte 50 de sondaje în diverse colegii din India, fiecare serie urmând a fi finalizată în maximum 10 zile. Nu aş fi crezut că pot realiza atâtea sondaje într-un interval aşa de scurt dar, graţie fetei Ninei, campania din India a fost terminată cu succes. Acest lucru mi-a adus comenzi din mai multe ţări aflate în prag de alegeri şi am continuat să lucrez în acest an în special pentru clienţi străini. Relaţiile prietenei Ninei mi-au deschis uşi pe care n-aş fi visat vreodată că le pot deschide. Iar astăzi, la un an de la acea vizită, continui încă să mă minunez de schimbările produse în viaţa mea de o fostă profanatoare de morminte şi de fată pe care ea a înviat-o din morţi.