Prima româncă profesor la Stanford

Cea mai bine cotată matematiciană română din lume. Un savant reputat, care a primit gradul de profesor la instituţia de învăţămînt aflată pe locul trei mondial, după unele clasamente.

Cea mai bine cotată matematiciană română din lume. Un savant reputat, care a primit gradul de profesor la instituţia de învăţămînt aflată pe locul trei mondial, după unele clasamente.

 
Compatrioata noas­tră Eleny Io­nel este prima fe­me­ie din Ro­mâ­nia care a primit gradul de profesor la Stanford University, îndeplinind această funcţie de aproximativ patru ani. Mai mult, ea a primit “gradul” de profesor atît la Stanford, cît şi la Wisconsin University, “lucru ne­maiîntîlnit” – conform apre­cie­rii făcute de tatăl său, prof. univ. dr Adrian Ionel, de la Universitatea de Agronomie şi Medicină Ve­terină “Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi. Nu e de ici-de colo să-ţi desfăşori activitatea în acelaşi loc şi să vorbeşti ca de la egal la egal cu laureaţi ai Premiului Nobel. 

Predă trei ore pe săptămînă şi ia anual 150.000 de dolari. Cel puţin atît ştia tatăl său că pri­meşte încă de acum doi ani. Între timp, salariul său e posibil să se fi du­blat. Atunci însemna peste 1.000 de dolari pe oră. Enorm faţă de cît încasează lunar un pro­fesor începător la noi. “Ea n-a cerut niciodată să-i fie mărit sa­lariul, dar alte instituţii ar dori să i-l dubleze, doar să intre în echipa lor”, spune tatăl său.

 
PREŢUL. Palmaresul ro­mân­cei numără premii naţionale im­por­tante (întrucît tatăl n-a lăsat-o să meargă şi la cele in­ter­na­ţio­nale), a fost şefă de promoţie şi a absolvit ultimii doi ani de studiu într-un singur an calendaristic. Peste Ocean şi-a creat faimă încă de cînd, pe diferite teme, îndrăznea să-i contrazică (cu argument!) pe cei mai reputaţi cercetători. Practic, au “licitat” pentru ea marile universităţi ale SUA. Evident, nu are de ce să-i pară rău că a ales să se stabi­lească peste hotare, pentru că nu­mai aşa a putut să se realizeze pe plan profesional. “Îmi place în SUA pentru că aici colegii sînt interesaţi de aceleaşi lucruri ca şi mine, am libertate pe plan profesional şi pot preda ce cursuri vreau, spre deosebire de ce-aş fi făcut în România”, spune Eleny.

Dar... pentru toate acestea, prof. univ. dr Eleny Ionel a trebuit să plătească un preţ: şi-a sa­cri­ficat 30 de ani din viaţă în­vă­ţînd. Adrian Ionel povesteşte că în familie nu a avut nimeni în­cli­na­ţie către matematică. “Cînd a mers în clasa I, după vreo două-trei săptămîni a venit în­vă­ţă­toa­rea la soţie şi i-a spus că eleva sa are înclinaţie către matemati­că. A zis: «Eu voi ieşi la pensie pes­te doi ani, dar aşa un copil do­tat nu am mai întîlnit, trebuie să vedeţi ce faceţi cu el»“. Părinţii însă se încăpăţînau să nu-i bage în seamă înclinaţiile. În cele din ur­mă, tatăl său s-a zbătut foarte mult pentru ca ea să reuşească, rea­lizînd incredibilul: a renunţat la calitatea de tată, a încredinţat-o cuiva pentru a o înfia, pentru ca după jumătate de an să o readu­că, cel puţin din vedere scriptic, în fa­milie. Şi asta pentru a-i “fenta” pe comunişti, care nu îi dădeau voie să o înscrie la cel mai bun li­ceu de matematică din Iaşi, “Negruzzi”, întrucît nu locuiau la ţară şi nici în împrejurimile instituţiei de învăţămînt cu prici­na. “Cu toate că eram di­rector ge­neral adjunct la Agricultură, nu am reuşit cu nici un fel de intervenţii să-mi înscriu fiica decît după ce am renunţat la ca­litatea de tată pentru a o înfia altcineva. Şi asta în ciuda faptului că m-am prezentat personal la secretarul pe probleme de învăţămînt”, povesteşte Ionel.

La Negruzzi, dacă cineva nu putea să rezolve o problemă, strigau: “Ely, vino tu şi găseşte so­lu­ţia”, şi ea, bineînţeles, se descurca. “M-am convins definitiv că are înclinaţie către matematică. Începînd din clasa a VII-a am dat-o la pregătire cîte două ore pe săptămînă. Nu a ieşit şefă de promoţie, pentru că a primit o notă 9 la lucru manual!”.

Citește pe Antena3.ro

Ce locuri poți să vizitezi în Maramureș dacă mergi de Crăciun sau Revelion în 2024. Cele mai frumoase obiective turistice iarna

La pregătirea la matematică, Eleny nu-şi făcea temele, de aceea profesorul voia să renunţe. Tatăl său l-a rugat însă să mai aibă răb­dare, că aşa e ea, “un pic au­tis­tă”: “Încă de cînd era mică stătea în cameră, avea un soi de re­tra­ge­re în sine, dar rîdea, nu era izolată. Nu mergea la petreceri, practic şi-a sacrificat copilăria pentru a ajunge unde a ajuns”.

Reper în lumea ştiinţifică americană

Condoleezza Rice a fost recent în vizită la Stanford, şi Eleny Ionel împreună cu staff-ul universităţii au primit-o. Cunoscutul secretar de stat american a predat acolo Politologie, iar după încheierea mandatului va reprezenta universitatea. De asemenea, preşedintele SUA, George W. Bush, a fost în vizită la universitate de mai multe ori (coincidenţă, de cînd Eleny Ionel ţine cursuri şi lucrează în cercetare la Stanford). Eleny se bucură de mare succes în SUA, fiind deja un reper în lumea ştiinţifică americană, făcînd parte din cele mai importante comisii ştiinţifice de nivel mondial, fiind chemată să-şi dea avizul atunci cînd sînt promovate noile valori sau cînd somităţi sau cercetători tineri de peste ocean urmează să-şi publice o nouă lucrare ori primesc finanţare pentru proiectele cele mai importante. Românca a primit mai multe premii şi distincţii pentru contribuţiile în domeniul ştiinţei dovedind că e cel mai bun cercetător din ultimii doi ani, cu proiecte serioase pentru viitor.

“Dacă la Harvard este elita medicinei mondiale, la Stanford sînt foarte buni fizicieni, matematicieni, universitatea este foarte mare, are circa 30.000 de studenţi. Eleny şi-a făcut un nume publicînd cărţi. Acolo, ca să te poţi lansa, mai întîi trebuie să faci o lucrare nouă în domeniul tău, teza ei de doctorat s-a publicat peste tot”, precizează Adrian Ionel.

SUCCESUL. După prestigiosul Liceu “Negruzzi”, a absolvit Fa­cultatea de Matematică din ca­drul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi. Colegă de facultate cu Daniel Tătaru, dar în generaţii diferite, la doar 31 de ani, Eleny Ionel a fost cel de-al doilea matematician român participant la Confe­rinţa Internaţională de Matema­ti­că de la Beijing (alături de Tă­ta­ru). “Atunci a fost prima oară cînd o ţară din Est a avut doi ro­mâni-americani care să participe la adunarea cremei matematicii mondiale”, spune prof. univ. dr Ovidiu Cîrjă, decanul Facultăţii de Matematică din Iaşi. La facultate a făcut anii IV şi V în două semestre şi a ieşit şefă de pro­mo­ţie. Dar cînd a fost vorba despre repartiţie, nu a vrut să aleagă un loc şi l-a lăsat pe colegul care ar fi trebuit în mod normal să termine primul (dacă ea nu absolvea un an în plus) să preia catedra cea mai bună. “Eu întîmplător am ajuns în anul V, că a venit Re­­voluţia, am şi o bursă în străi­nă­tate”, a argumentat ea. Pentru examenele din sesiune nu se pre­gătea deloc. Era firesc ca ea să meargă să scrie lucrarea şi să ia cea mai mare notă fără să arunce un ochi pe un curs. Şi asta avînd în vedere că absolvea doi ani într-un an. “Era formidabil. Toţi se mi­rau de capacităţile ei, eu mă te­meam să nu facă o cădere nervoa­să de la stresul puternic”, îşi amin­teşte tatăl ei. “Avea obiceiul să se scoale la 6:00 dimineaţa încă de cînd era elevă.” 

Şi s-a hotărît să plece din România. S-a înscris pe internet, a primit acceptul de la vreo trei uni­versităţi. Fundaţia Soros i-a plătit drumul pînă în SUA. “A plecat în ’91 şi a obţinut titlu de doctor în 1996 la Michigan University, cu o teză de topologie, condusă de un matematician faimos, Thomas Parker. După postdoctoratul la Massachusetts Institut of Tehnology (MIT), a ajuns profesor la Wisconsin şi la scurt timp profesor la Stanford”, spune profesorul Cîrjă. Pentru contribuţiile sale în domeniul geometriei a primit în 2002 Premiul Alfred P. Sloan Felowship, care se acordă celor mai buni oameni de ştiinţă ai ultimilor ani. Înainte de a ajunge la Stanford s-a bucurat de succes la MIT şi Universitatea Wisconsin. A făcut descoperiri importante în geometrie, ducînd mai departe ceea ce cercetătorii Deligne-Mumford au fă­cut în ceea ce priveşte su­pra­fe­ţele şi teoria lui Riemann pe acest punct. La Wisconsin avea 30 de ani cînd a devenit conferenţiar. De la Wisconsin a fost invitată la Stanford acum patru ani. Cei de la Wisconsin au lăsat-o şi i-au păstrat postul, i-au dublat sala­riul, spunînd să se ducă, întrucît de la ei nu a mai avut nimeni pri­le­jul să plece la Stanford. “La Stan­ford au acceptat chiar să îi angajeze şi soţul, şi el profesor. Cei de la Wisconsin i-au mă­rit salariul gîndindu-se că poate vine înapoi. I-au făcut 130.000 de dolari pe an. Mi-a spus: «Tată, eu nu ştiu ce să mai fac, ăştia ţin de mine, mi-au dat bani, credite pentru casă». Ei plătesc foarte bine valoarea. Cînd a avut copil mic, Universitatea nici nu a pus-o la treabă, a protejat-o”, explică tatăl său. “Cînd a venit în ţară şi au întrebat-o profesorii universitari ce face, nu le-a venit să creadă că a putut fi făcută profesor la 34 de ani.”

 
CINSTITĂ. Eleny este că­să­to­ri­tă cu un polonez şi are cartea ver­de încă de cînd se afla la Wisconsin University. Vorbeşte la telefon săptămînal cu părinţii, are doi copii – un băiat de 5 ani şi o fetiţă de 3 ani. La un moment dat, ţinea numai trei ore pe săp­tămînă şi numai pentru docto­ranzi. Avea un curs mai elevat. Cu toate că cei de la Wisconsin îi păs­traseră postul de profesor şi reu­şise şi să-şi cumpere o casă de 300.000 de dolari, nu a rămas, s-a dus la Stanford. “Au plătit casa, soţul avea pe atunci 40.000 de dolari pe an, ea 70.000 şi nu cheltuiau mai mult de 2.000 pe lună, aşa că au achitat-o în în­tre­gime.” Cînd a ajuns în SUA, Eleny pe unde se ducea se bătea în piept că se trage de pe plaiuri mioritice. Acum i-a mai trecut un pic entuziasmul: “România este foarte slab văzută în mediul aca­de­mic american. De doi ani, ima­gi­nea României nu este chiar aşa de bună”, spune Eleny.

Compatrioata noastră nu face d­i­ferenţă între studenţi, fie ei ro­mâni sau de altă naţionalitate, fiind văzută ca un profesor bun. “Este o femeie deosebit de cinstită. Cu toate că lucrează şi soţul său la Stanford, nu îl ajută la nici o lucrare, aşa cum nu o ajută nici pe sora ei, profesor şi ea la altă universitate americană”, spune tatăl ei. Nu face rabat de la calitate, fără favoritisme. De aceea este considerată un reper, fiind che­mată des la Washington, la Mi­nisterul American al Educaţiei.

Cînd are o conferinţă de susţinut în Europa vine şi acasă la Iaşi, la părinţi, cu amîndoi co­piii. “Se duce prin oraş, merge la Mi­tropolie, îi duce pe copii prin muzee. Într-un an şi-a vizitat unii colegi de la Universitate. Apoi mănîncă mîncăruri specific româneşti. Dar mai ales are obiceiul de a merge în grădină şi are grijă de roşii, le aranjează, le cocoloşeşte, le culege ea cu mîinile ei, pentru a le savura mai apoi, cum nu poate în SUA. Mama sa îi prepară tot ce doreşte cînd este acasă. Dar fetiţa ei a devenit ve­getariană. Aici mănîncă tot ce nu găseşte acolo. Cum ştie toată lumea, alimentele în SUA sînt un pic fade, dar găseşte tot felul de condimente din supermarketuri pentru a le face mai bune. În schimb nu are de unde lua dulceaţă de cireşe amare, fasole preparată «ca la mama acasă» sau sarmale!”, se amuză tatăl ei. “E tunsă scurt, niciodată nu s-a coafat. Spune că e mai uşor să nu piardă timpul să se coafeze, din liceu s-a tuns scurt. Dar e şi o fire mai romantică, toate pozele pe care ni le trimite sînt cu co­piii. Are 1,70 metri înălţime şi se îm­bracă mereu cu rochii lungi.

I-am făcut şi observaţie, am întrebat-o «chiar nu ai cu ce te îm­bră­ca?», dar a răspuns că dacă ia fuste mai scurte se uită lumea după ea şi nu-i place.”

 
REŢETA. Totul la Eleny ţine de seriozitatea ei şi de modul de a nu pierde timpul. E o reţetă a suc­cesului. Părinţii spun că pentru ea nu există timpi morţi, îşi cal­culează timpul matematic! “Zice: «Eu îmi calculez timpul să am vreme pentru toate»“. Tatăl are şi o explicaţie pentru geniul fii­cei: “Noi, ca părinţi, sîntem în­de­părtaţi ca gene, eu sînt român, mama e grecoaică get-beget”.

Nu ştim cît contează “nivelul ştiinţific” al prezentării noastre. Dar vă invităm să luaţi aminte la îndemnul lui Ionel I.C. Brătianu. Acesta, întrebat de istoricul Nicolae Iorga: “Ce am eu de învăţat de la un inginer?”, i-a răspuns, “Mă­su­ra, domnule profesor!”.  Măsura potrivită, pe care cîţi dintre noi o mai avem? O măsură pe care am încercat să o potrivim, pentru a “cîntări” şi personajul povestirii noas­tre. La urma urmei, o po­ves­te de viaţă, şi atît.

Un loc curat, deosebit şi elegant

Universitatea Stanford are un bu­get de 1,5 miliarde de dolari. Asta pentru că oamenii bogaţi îşi aduc acolo fiii şi sponsorizează cu su­me mari universitatea. Taxele sînt de altfel de circa 40.000-50.000 de euro pe an, în afară de casă, masă, toţi plătesc astfel de sume, cu excepţia celor cu burse, care provin din familii mai sărace. Profesorii de la Stanford se re­mar­că în special prin modestie. Universitatea are circa 3.700 de hectare de teren. Un loc deosebit de curat şi elegant, o unitate de învăţămînt frumoasă, cu clădiri în stil maur. Curţile toate sînt pline cu flori, cu alei pavate. Imobilele nu au mai mult de două etaje înăl­ţime, dar sînt largi, spaţioase. Profesorii au casele lor aproape de campus. Instituţia de în­vă­ţă­mînt are toate specializările posibile (politică, muzică, teatru, ma­te­matică ş.a.).  Eleny a primit şi propunerea de a deveni decan la Stanford, dar a refuzat politicos. “E foarte greu în acest domeniu. Se ştie că dintre tinerii care se duc la Stanford să facă doctora­tul, cel puţin 25% nu-l termină. 50% fac numai masterat, intră în zona aceea de stres, renunţă şi se duc şi se angajează în dome­niul calculatoarelor sau în altele. Şi din cauza stresului nu mai pot termina nici doctoratul. Acolo nu-i ca la noi, faci o teză şi, cu cît e mai voluminoasă, cu atît e mai bună”, precizează tatăl ei.