Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La peste 50 de ani de la prima mare performanţă a baschetului românesc, ocuparea locului 4 la Campionatul European fete, Jurnalul Naţional vă prezintă povestea omului din spatele acelui succes şi a multor altora care au urmat: antrenorul emerit Gheorghe Rosu.
Personaj al istoriei
Ajuns la 85 de ani, Gheorghe Roşu acceptă cu greu o discuţie despre viaţa sa. „În toată cariera mea am lăsat rezultatele să vorbească pentru mine. Acum simt că e momentul să vorbesc. Peste un an sau doi nu voi mai putea. Cred că viaţa mea a stat sub deviza rostită de marele Mihai Eminescu: Progresul omenirii nu zace adesea în mulţimea geniilor sale, ci în acele personaje ale istoriei care lucrează neobosit fără altă răsplată decât conştiinţa datoriei împlinite. Nu sunt un geniu, dar personaj al istoriei voi rămâne fiindcă mi-am făcut datoria în meseria mea fără o răsplată de alt ordin”, mărturiseşte el.
Născut în 1928, în Bucureşti, Gheorghe Roşu îmbrăţişează baschetul în 1945. „Am debutat la Cupa Leon Teodorescu. Era un jucător de baschet care plecase în război şi se anunţase că a murit pe front. Noi am cerut o cupă în memoria lui. Când ce să vezi, mortul s-a întors în 1946. Fusese prizonier in URSS. A ajuns rectorul institutului. Lângă el a ajuns unu Siclovan, un fotbalist de la echipa Carmen, care impunea linia sovietică”
Împotriva liniei sovietice
Conjunctura politică din anul 1948 îl face să părăsească capitala. „Să nu se mai umble cu poveşti. Existau doar ţărănişti şi liberali. Noi puneam afişe şi ei ne fugăreau. La 20 de ani am înţeles ceva din viaţă. Nu m-am dus nici la Steaua, nici la Dinamo, ci la Clubul Sportiv Universitar. Stăteam cu Lia Manoliu şi cu Dănilă, fără grade şi alte beneficii. Când se juca pe bune, îi cam umileam pe teren. În perioada 50-52 am trecut la ICEF, căpitan de echipă şi preparator la catedra de jocuri sportive: volei, baschet şi handbal. Am contribuit la punerea bazelor sportului românesc în aceste trei ramuri”, se mândreşte el.
Antrenorul lui Ţiriac
În vara anului 1952 a ajuns la Braşov. „Am început imediat punerea bazelor pentru volei şi baschet în acest oraş. Aşa l-am cunoscut pe Ţiriac. Ţiri al meu. Marele Ţiriac. În 52 mi-a fost elev la volei, apoi şi la baschet vreo 2 ani până în 55. Puţini ştiu, dar jucam foarte mult ping-pong cu el. Era un jucător foarte bun. Să ştiţi că marele Ţiri îmi este încă dator mie. O datorie ce datează de 60 de ani. Nu aveam palete de ping-pong la acea vreme. Am cumpărat nişte cauciucuri de la un campion din Ungaria. L-am rugat pe Ţiri să facă el palete din acele cauciucuri. Mi le-a luat, mi-a promis că îmi face şi de atunci le tot aştept. În 1955, Ţiri a venit la mine şi mi-a spus că pleacă la tenis. L-am avertizat că e prea bătrân la 14-15 ani să se apuce de tenis. El se lăuda că îi bate pe toţi, inclusiv pe campionul naţional Gogu Viziru. Şi aşa era. Ţiri era foarte talentat. A început cu volei şi baschet. Juca ping-pong. Apoi tenis şi hochei. Ehh.. se ştie şi conjunctura.. nu are rost să mai spun eu de anumite cercuri. Eu fugeam de Bucureşti, el tindea spre capitală. Ne-am mai întâlnit prin 70 în Olanda. În 2012 l-am văzut ultima dată, la împlinirea a 80 de ani de la crearea federaţiei internaţionale de baschet. A apărut acolo şi jucătorul de baschet Victor Ponta, încă nu era ministru, dar şi Ţiri al meu. Când s-a dus la ICEF, el şi-a luat specializarea baschet, că nu exista nici la tenis, nici la hochei la acea vreme. Aşa era Ţiri al meu”, rememorează cu plăcere profesorul Rosu
A descoperit-o pe Magda Jerebie
În 1953 era coodonator şi jucător al echipelor braşovene de volei şi baschet în prima ligă. „Antrenam şi echipa de volei fete şi am terminat pe locul 5 în prima ligă. Nu am ţinut statistica, dar au urmat peste 20 de titluri naţionale obţinute cu echipele de juniori. În anii 70 ajunsesem să avem trei echipe de fete în primele două ligi la senioare. La Campionatul European din 70 din Italia, fără să fiu antrenor al echipei, 5 jucătoare din 12 erau de la cluburile mele”. Dar ce jucătoare: Ecaterina Vogel, Octavia Simon, Hanelore Krauss-Spiridon sau Doina Rizescu. Lor li se adaugă alte mari jucătoare descoperite de antrenorul Gheorghe Rosu: Cornelia Petric şi Magda Jerebie (povestea ei o puteţi citi aici). „La Magda Jerebie am ţinut enorm. Am sprijinit-o cu tot ce am putut, dar mi s-a rupt ceva în suflet când ea a ales să plece la Cluj”, se destăinuie profesorul Roşu
Performanţa din 78
A făcut parte de nenumărate ori din colectivul echipei naţionale, ca secund, consilier sau coordonator la performanţele fetelor de la începutul anilor 60, clasarea de trei ori consecutiv pe poziţia a 4-a, (1962, 1964 şi 1966). Ca antrenor al naţionalei României de cadete, a reuşit să se claseze pe locul 4 în 1978 în turneul final din Spania. „Cu Carmen Tocală şi Magda Jerebie în lot, ne-am dus în semifinale. Le promisesem fetelor că le duc la circ dacă ne calificăm în primii 4. Şi aşa am şi făcut cu toată opoziţia ataşatului de partid, generalul Zmeu. În semifinală aveam cu URSS. Nici o şansă. Le-am zis să jucăm Harlem. La pauză, era egal. A venit generalul să forţeze victoria şi calificarea în finală. Mai mult a stricat. Fetele au resimţit presiunea şi am pierdut la 10 puncte. O performanţă deosebită”.
Regrete
În 2012 a fost premiat cu o diplomă de excelenţă pentru întreaga activitate din partea federaţiei internaţionale de baschet, FIBA. ”Sunt profesor antrenor-emerit, 60 de ani de muncă, cetăţean de onoare al Braşovului, timp de doi ani am fost antrenorul naţionalei de baschet fete şi băieţi a Algeriei. Am avut oferte concrete din Germania, Franţa, chiar Canada, dar am rămas aici. Nu mă gândeam că o să ajung la această vârstă, când jumătate de pensie nu îmi e suficientă pentru medicamente. Nu se poate ca oameni care nu îşi pot justifica averea, nişte neica-nimeni, să ajungă un model pentru tânăra generaţie. Şi ca să înţelegeţi mai bine, vin cu un exemplu real. La mijlocul anilor 2000, în timpul unui antrenament de juniori, fluier şi opresc jocul pentru indisciplină. Le atrag atenţia că baschetul este un sport care te face să fii corect şi cinstit. Un puştan de vreo 15 ani tot mustăcea şi l-am rugat să îşi exprime eventuala nemulţumire. Mi-a spus: Domn profesor, în ţara noastră fără şmecherii nu se poate. Pe moment l-am combătut, dar ulterior mi-am dat seama că băiatul ăsta a avut mare dreptate. Acesta este marele meu regret.”, a încheiat Gheorghe Roşu.
Citește pe Antena3.ro
