Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În vremea lui Ceauşescu, ca să-ţi cumperi o maşină Dacia sau un Aro, trebuia să-ţi aştepţi rândul cu anii. Te înscriai pe lista de aşteptare după ce depuneai cel puţin o jumătate din preţul ei şi dovada autentificată la notariat că nimeni din familie nu mai posedă alta.
În martie 1990, precizările aduse în presă de Gabriel Grigorescu, directorul Întreprinderii de Difuzare a Materialelor Sportive (căci sport fusese decretat automobilismul!), arată că relaţiile dintre cumpărători şi fabrica producătoare de autoturisme tindeau să rămână aproape ca-n vremea lui Ceauşescu. Cine voia o Dacia 500 (celebrul Lăstun!) sau o camionetă, o cumpăra pe loc. Preţul unei camionete 1304 Pick-up TLX era însă de 105.400 lei, cât al unui apartament cu trei camere, şi câţi români să fi avut, la CEC, banii aceştia?!
Cele mai solicitate tipuri de autoturisme româneşti - Dacia berlină şi Dacia break - puteau fi ridicate doar dacă banii fuseseră depuşi înainte de 1987. Iar pentru ARO-243 şi ARO-244 (echipate cu motor disesel) - la care doar ciobanii cu mii de oi contractate la stat avuseseră drept să viseze - livrările se făceau doar pentru românii cu banii depuşi înainte de... 1981!
Aşa se face că mulţi dintre doritorii care-şi depuseseră banii înainte de termenele menţionate au rămas cu ei "pierduţi la stat". Căci la scurtă vreme a apărut inflaţia, iar sumele depuse pe vremea lui Ceauşescu în contul autoturismelor nici gând să fie recalculate. Ca orice întreprindere socialistă, şi "Dacia" a coborât cu producţia mult sub capacitate. Graniţele fiind deschise, în România au intrat zeci de mii de autoturisme "second-hand". În mai puţin de zece ani, aproape că nu va mai exista gospodărie rurală fără o rablă în curtea ei.
