x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Proza care o reabilitează pe Zoie Ceauşescu

Proza care o reabilitează pe Zoie Ceauşescu

de Ion Cristoiu    |    22 Noi 2009   •   00:00
Proza care o reabilitează pe Zoie Ceauşescu
Sursa foto: /Agerpres

Plecat înainte de 1989, Petru Popescu n-a revenit în ţară, pentru a se stabili aici, după căderea comunismului. Dacă ar fi făcut-o, ar fi ajuns, probabil, un realizator tv de mare succes.

Sau, dacă ar fi avut norocul să intre în gazetărie imediat după 1990, ar fi putut deveni un faimos constructor de ziare de tiraj.
Ne-o dovedeşte primul său roman scris în limba română, Supleantul, publicat de alianţa deja tradiţională dintre Editura Jurnalul şi Editura Curtea Veche.
Un jurnalist de-adevăratelea îşi asumă înainte de toate seducerea unui cât mai mare număr de cititori şi telespectatori.

În ultimul timp a făcut ravagii pe ambele maluri ale Dâmboviţei prejudecata potrivit căreia calitatea intelectuală a unui articol, a unei emisiuni scade în chip automat dacă numărul de cititori şi telespectatori creşte.
O prejudecată lansată şi întreţinută de ceea ce nu numai eu am poreclit deontologi, cetăţeni fără pic de talent de gazetar, preocupaţi mai mult de comentarea şi cenzurarea confraţilor de succes decât de scrisul propriu-zis.

În realitate, calitatea intelectuală a unei producţii jurnalistice nu intră în conflict cu numărul mare de cititori sau telespectatori.
Aceasta deoarece talentul de gazetar cuprinde, printre altele, descoperirea şi cultivarea interesantului astfel încât, fără a coborî nivelul intelectual, o producţie jurnalistică să aibă tiraj sau rating.
Acest adevăr e valabil şi pentru artist, fie el scriitor, pictor, sculptor, actor, regizor.

Marii noştri romancieri interbelici pot fi surprinşi plasând în cărţile lor, fără a le coborî valoarea estetică, trucurile în stare să agaţe publicul: de la scenele erotice până la enigma poliţistă.
Romanele lui Petru Popescu din anii petrecuţi în România s-au bucurat de un uriaş succes de librărie şi pentru că, din instinct, prozatorul a sesizat interesul publicului larg pentru un anume mediu, pentru un anume subiect.

Întărit prin experienţa culturii americane în convingerea că o carte nu există dacă nu e citită sau mai ales cumpărată, Petru Popescu a ales pentru Supleantul câteva date despre care era sigur că vor aduce romanului succes de public: lumea de la vârf din anii Ceauşescu, viaţa de familie a Conducătorului, dar mai ales personajul Zoie Ceauşescu.

În sine, un roman conţinând aceste ingrediente are şanse uriaşe de a fi o veritabilă lovitură de librărie. Petru Popescu le mai adaugă unul: asumarea drept erou al cărţii.
Astfel, la o primă lectură, Supleantul e un amestec de invenţie cu transcriere reportericească de personaje inventate cu personaje reale.

Excepţie făcând câteva personaje fără prea mare importanţă, ale căror prototipuri pot fi descoperite doar printr-un efort poliţist, toate celelalte personaje apar cu numele lor adevărate: Nicolae Ceauşescu, Zoe Ceauşescu, Elena Ceauşescu, Petru Popescu. Înseşi faptele de căpătâi din roman sunt reale. A existat o idilă între scriitorul Petru Popescu şi Zoe Ceauşescu. A existat un turneu al lui Nicolae Ceauşescu în America de Sud. A existat un reporter special introdus în Grupul de presă, reporter pe numele său Petru Popescu.

Prin toate aceste note, Supleantul şi-a asigurat succesul de public. Dar tot prin ele, romanul şi-a asigurat şi insuccesul de critică. Nu numai pentru că, îndeobşte, criticii literari sunt suspicioşi faţă de opera cu succes de librărie, dar şi pentru că unui critic îi va fi destul de greu să se detaşeze de ipostaza de cititor. Altfel spus, chiar dacă n-a trăit epoca Nicolae Ceauşescu, un critic literar va parcurge cartea stăpânit de curiozitatea flămândă de a afla amănunte până acum ascunse despre cercul închis în care trăia familia Ceauşescu.

Dar nu numai atât. Îi va fi criticului al dracului de greu să desluşească în Nicolae Ceauşescu un personaj de roman, când el, criticul, are deja imaginea formată asupra personajului real Nicolae Ceauşescu.
Asemănător se întâmplă lucrurile cu Elena Ceauşescu, dar mai ales cu Zoe Ceauşescu.

În schimb, personaje poate reale, dar despre care criticul nu ştie nimic (cei din cercul de prieteni al autorului, tatăl şi mama vitregă a lui Petru Popescu), scutite de raportări la personaje reale, vor beneficia de o privire strict estetică.

Faţă de ceilalţi critici literari, în cazul meu dificultatea sporeşte enorm din faptul că am cunoscut-o pe Zoe Ceauşescu după ieşirea ei din închisoare şi, aşa cum am mai scris, i-am dat o mână de ajutor să iasă din deznădejdea sufletească tipărindu-i în Zig-Zag câteva din zguduitoarele sale scrisori din puşcărie. Făcând însă un efort, am reuşit să citesc Supleantul punând între paranteze corespondenţele lumii din carte cu lumea reală.

Din acest punct de vedere se poate spune că Supleantul reuşeşte să creeze unul dintre cele mai interesante personaje nu numai ale prozei lui Petru Popescu, ci şi ale prozei noastre contemporane: Zoe Ceauşescu.
Deşi am citit multe lucruri despre Zoe Ceauşescu, deşi am avut un dialog tv la Zig-Zag cu Ion Cristoiu de pe Antena 3 cu fostul soţ, deşi am cunoscut-o niţel pe fata lui Ceauşescu, nu ştiu cum a fost Zoe Ceauşescu în realitate. N-aş fi ştiut nici dacă i-aş fi fost frate, deoarece profunzimile sufletului cuiva scapă celor din jur, până şi celor apropiaţi. Astfel că pot vorbi nu despre personajul real Zoe Ceauşescu, ci despre personajul de roman Zoe Ceauşescu.

Zoe Ceauşescu e înainte de toate un personaj misterios. Contribuie hotărâtor la aceasta formula aleasă de Petru Popescu: formula romanului Subiectiv, a lumii văzute de... Altfel spus, renunţând în chip modern la făurirea unui personaj de sine stătător, în tradiţia romanului clasic, balzacian, Supleantul ne propune o Zoe Ceauşescu văzută prin ochii personajului narator. Ca în orice roman de formulă subiectivă, lumea, personajele poartă pecetea personalităţii eului narator. Zoe Ceauşescu se conturează în roman nu aşa cum este în realitate, ci aşa cum o vede personajul narator.

Personajul narator, scriitorul Petru Popescu, are însă următoarele trăsături: e bărbat, e îndrăgostit de Zoe Ceauşescu, dar mai ales e fascinat nu de femeia Zoe, ci de fata celui mai puternic om din România, Nicolae Ceauşescu.

Explicabil în acest context misterul care domină statura lui Zoe Ceauşescu şi, mai ales, puterea de seducţie care o defineşte, una atât de mare că se vor găsi cititori în stare să se îndrăgostească de ea. Aşa o vede eroul narator! A fost Zoe Ceauşescu o femeie extraordinară prin mister şi inteligenţă?! Greu de răspuns. Sigur e că lectorii romanului Supleantul vor rămâne convinşi că aşa a fost în realitate Zoe Ceauşescu.

Şi Zoe Ceauşescu va fi pentru ei personajul din roman şi personajul care a existat de-adevăratelea. După drama provocată de noii stăpâni ai României, au fost multe încercări de reabilitare a fetei lui Nicolae Ceauşescu. Nici una n-a reuşit însă ca Supleantul lui Petru Popescu. Excelentă dovadă de puterea pe care o are talentul!

×
Subiecte în articol: cârtitorul de serviciu