Este ora unu si un minut a diminetii. Cu toata oboseala acumulata, stau in priza si incerc sa pun cap la cap emotiile traite in zilele din urma.
Mi-am luat mai intai la bani marunti imaginile surprinse in diversele locatii in care am facut escale mai lungi sau mai scurte. Initial voiam sa ma odihnesc cu anticipatie pentru a doua zi, cand urmeaza sa plecam spre acea parte a Tunisiei care, pur si simplu, nu apare pe harti, atunci cand, la stiri, dupa 17 vesti despre ce a mai facut presedintele Ben Ali, se difuzeaza singura informatie veritabila si cu adevarat valoroasa: prognoza meteo.
GOANA DUPA IMAGINI. De fiecare data, la fiecare oprire, senzatia de "am vazut totul" se spulbera. M-am enervat de cateva ori, constatand ca aparatul de fotografiat refuza cateodata sa reproduca intocmai ceea ce vad cu ochiul liber. De vina sunt si eu, autodidact in arta imortalizarilor; dar nici camera digitala pe care am adus-o sa cunoasca nesfarsitul ars de soare nu provine din tribul campionilor. Am coborat, ca de obicei, si in seara aceasta fotografiile pe laptop si m-am straduit sa le indrept putin, fara a fura din fidelitatea cadrelor surprinse. Nu am sters nici una, nici pe cele ratate. Am reusit chiar sa aleg cateva zeci bunicele din fiecare escala pentru atunci cand va fi sa arat ramasilor mei
speciali acasa minunatiile nestiute ale unei lumi in care traim si despre care ne place sa spunem ca o cunoastem, din carti si de la televizor, de la Teleenciclopedia si de pe canalele de televiziune specializate in documentare turistice sau stiintifice.
Un impediment al unei excursii la limitele civilizatiei secolului al XXI-lea este absenta curentului electric, iar ceea ce cititi dumneavoastra acum nu este decat transcrierea unui text pe care, data fiind viata limitata a acumulatorului aflat in dotarea ordinatorului (sunt intr-o fosta colonie franceza, nu pot sa-i spun "calculator") portabil, l-am scris de mana, in agenda. Si, iata, caracterul initiatic al acestei calatorii, despre care vorbeam intr-o doara inainte de inceputul calatoriei, nu este doar un moft arogant, ci chiar o realitate.
Dependent de calculator, m-am cam dezobisnuit sa scriu de mana. Im intrase in minte ideea ca nu pot gandi decat in fata calculatorului. Si totusi iata: scriu cu pixul. Mai mult, chiar: scriu la lumina unei luni cum nu am mai vazut pana acum, desi am copilarit intr-un orasel imprejmuit de dealuri de pe care uitam uneori sa mai cobor serile si stiu cum arata cerul nebruiat de iluminatul public.
Poate ca de vina pentru insomiile mele sa fie si cafeluta (a doua pe ziua de ieri) bauta la iesirea din Gabes. Tunisienii beau cafea de douazeci de ori pe zi. Fara probleme. Sunt mici, dar nerecomandate europenilor cu afectiuni cardiace. Am botezat si la Gabes cafeaua, dar, iata, e trecut bine de miezul noptii si nu am somn. Dar nici laptop si nici alta sursa de lumina, decat o luna in primul patrar stralucind magnific deasupra intinsului arid srajuit spre vest de crestele unor munti golasi. Daca scriu ca ma simt ca in Razboiul Stelelor, nu exagerez deloc.
 |
INEDIT. Nu numai laptopul, ci si zapada din pozele lui Olteanu au fost premiere absolute pentru micuta troglodita |
TATOOUINE, PLANETA TROGLODITILOR. Aici, langa Tataouine, imi pare ca am ajuns la capatul civilizatiei (desi acum, cand transcriu aceste randuri pe laptop, ma aflu in camera de hotel din Tunis, iar, sub geamul meu, un sofer pare a fi adormit cu fruntea pe claxon si nu stiu deci unde este mai multa civilizatie - in oras sau la marginea desertului).
Aici, langa Tataouine, incepusem sa spun, George Lucas a filmat unul din episoadele recente ale capodoperei sale cinematografice. Ne-am instalat tabara la cateva sute de metri de un ksar, un fel inedit de asezare rurala, caracteristica unei anumite categori de berberi - trogloditii. Pastori de felul lor, ca mai toti berberii, trogloditii au prins o alta viata in lumea lui Lucas, locuitori ai unei planete denumite Tatooine (dupa numele apropiatului oras cu functie de capitala de prefectura).
Si pentru ca textul sa fie cat mai convingator, parca, in timp ce, in atmosfera selenara, imi copiam din minte pe hartie impresiile de calatorie, unul dintre terminalele statiei de emisie-receptie cu care ne-am inzestrat la plecarea din Romania a inceput sa piuie semnalul de descarcare a acumulatorului. Intr-o prima faza, transportat fiind cu gandul in universul Razboiului Stelelor si conectat fiind la firul povestirii (pe care o scriam fara sa vad prea bine ce iese si ma temeam ca nu o voi putea descifra a doua zi, pe lumina), m-am - recunosc - speriat. Mi-au trebuit cateva secunde sa identific sursa sonora.
Stati ca asta nu e tot. Si nu scriu fantasmagorii!
De-abia lamurit cu zgomotul, dar nedezmeticit inca in totalitate, o umbra ciudata avea sa treaca peste fila pe care scriu. Alta sperietura! Alte cateva secunde de nauceala, pana cand neuronii mei si-au amintit ca au inmagazinat, cu cateva ore mai devreme, o informatie: biologii echipei identificasera o colonie de lilieci in cursul serii. O seara care ne-a mai adus o vizita inedita: o fetiscana troglodita care ne-a vazut instalandu-ne tabara. "Ce cautati pe pamantul meu?" au fost primele ei vorbe, rostite fara nici o urma de rautate. Dimpotriva: afisa un zambet senin, fara ascunzisuri, accentuand o privire senina si necamuflata in dosul unor accesoriilor vestimentare sau cosmetice contemporane.
|
PRESEDINTELE DIN CUI
|
 |
BEN ALI. Seful statului isi priveste natiunea de pe toti peretii spatiilor publice |
Presedintele face bine si nu mare lucru. S-a baricadat in palatul de la Cartagina si a pus politia sa supravegheze indeaproape orice potential bruiaj. Ce poate fi bruiat in viata Tunisiei? Securitatea turistilor straini, de banii carora depinde intr-o masura covarsitoare visteria statului. Secularitatea sistemului intr-un univers cu radacini musulmane. Pozitia partidului unic si a liderului sau. In atari conditii, presedintele sta agatat in cui si ma priveste de pe toti peretii, fie ei ai magazinelor semanand flagrant cu alimentara copilariilor noastre, fie ai restaurantelor si cafenelelor, mirosind a oaie prajita si harisa sau cafea si aducand izbitor cu bufetul garii din (sa zicem) Dorohoi (nu stiu daca are bufet, poate nici gara nu are...), intr-o umed-inghetata dimineata de februarie, la ora cinci si patruzeci de minute, inainte de plecarea trenului. Doar ca acolo s-ar uita ciudat la tine barmanita cu sort unsuros daca i-ai cere un ceai (chiar si cu rom) si se bea rom si (sau cu) votca. Asta, in vreme ce aici cauti cu lumanarea si nu gasesti o bere, decat in mici incaperi ferecate cu lacate si gratii, aflate in incinta, dar niciodata in interiorul supermagazinelor din marile orase.
|
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
