Punia 2006 - Scorpioni, berberi, beduini, romani si un peisaj selenar

Inteleptul Habib, cel care a trait langa Romania, in Belgia, mai trage o runda de rami, dupa care revine la o parola cu tribul nostru de beduini romani motorizati.

Suntem inca la cafeneaua lui Segni. Olteanu, informatician de formatie, dar prins de cativa ani de morbul expeditiilor biologice, descoperise unul dintre scorpionii care vor face deliciul vizitatorilor muzeului Antipa. Deocamdata, asezat in borcanul cu conservant, se lasa (mai poate avea dreptul la opinie?) fotografiat din toate unghiurile.

Intorcandu-ma spre cafenea, am mai surprins cateva cadre cu sfinxul de pe terasa. Batranul mi-a zambit si mi-a multumit pentru ca l-am fotografiat. Si-a dus palma la piept, dupa care a intins-o, strangandu-mi mana cu o fermitate amicala. Ne privim in ochi fara sa intelegem ce ne leaga si ce ne desparte.

MICUL BERBER. Ies repede din filosofie. In peisaj se iveste un pusti cu urechi mari si (parca) fara dinti, trimis (probabil) de tatal sau pana la cafenea sa cumpere un pachet de Cristal (cele mai ieftine si mai putin confortabile tigari tunisiene, care insa, din absenta alternativei, vor fi deliciul fumatorilor expeditiei in Marele Sud). Micutul e aproape mai mic decat tejgheaua, dar cei cativa centimetri lipsa sunt supliniti de talpa incaltarilor, suficient de groasa cat sa nu dea pietrelor libertatea de a incomoda mersul apasat al berberilor. Nici macar nu sunt pantofii lui. Poarta in picioare fostii paslari de sarbatoare ai tatalui (aveam sa vad, la Tamerza, iesind din curtea scolii, un domn, probabil un dascal, purtand acelasi costum cu care se va fi pozat la absolvirea colegiului, iar in picioare o pereche de paslari), deveniti acum papucii familiei. Tuns ultraregulamentar, urechile par niste mici aripi pe langa fata maslinie ascutita. Zambeste cand il fotografiez prima oara. Apoi se uita mirat la aratarea palida care il studiaza. Il las sa-si vada de treaba si ma intorc pe terasa.

ROMANII SI INVESTITORII. Imi plimb privirea pe urmele a ceea ce vede batranul. "Biologii au incercat sa dezvolte plantatii-pirat, sa afle ce se poate cultiva aici", imi explica Habib, venit, in pragul cafenelei, pe urmele mele. Citindu-mi, prin ochelarii sai fumuri, nedumerirea, imi explica: "Nu sunt pirati de mare, sunt experimente". Si completeaza, in engleza: "Plantatii-pilot". Experimente esuate. "Zona este batuta de vanturi si, desi suntem langa mare, totul este atat de arid incat investitorii, tunisieni sau straini, nu se implica", spune cu amaraciune berberul nostru umblat prin lume. Paradoxul apropierii de mare este dublat de un altul: ne aflam la cativa zeci de kilometri de Kairouan, prima capitala a Tunisiei arabizate. Inca nedeprinsi cu marea, la vremea aceea (suntem cu vreo 300 de ani inainte de sfarsitul primului mileniu trecut de la nasterea crestinismului), refuzasera sa preia din gloria Cartaginei si si-au instalat administratia in stepa. Dar au stiut sa o exploateze. Dinastia aglabizilor si-a insusit de la romani si de la mai vechii fenicieni arta aductiunilor de apa si cea a irigarilor. Si au supravietuit fara probleme pana pe la 1.100, cand puterea s-a mutat la Tunis.

Habib ma aduce indarat in secolul al XXI-lea. Asemeni romanilor, care "aveau forturi pe malul marii, dar le-au abandonat rapid", investitorii "vin, stau putin si pleaca spre nord".

LA DRUM. Echipa noastra, exceptia fiind al dumneavoastra cronicar, nascut cu doua maini stangi, mostenire de familie pe care o duce mai departe cu sfintenie, se pricepe la orice. In cele cateva expeditii prin nordul Africii a invatat microbuzul pe dinafara. Fiecare din cei cinci constanteni poate spune, cu precizie, cand anume se va defecta din nou. Singurul lucru pe care il uita (si asta este singura boala contagioasa in acest context pe care nici cronicarul nu putea sa nu o contacteze) este alimentarea cu carburant. Pe intinderea fara orizont nu realizezi decat tarziu (uneori prea tarziu) scurgerea monotona a kilometrilor. Din fericire, nu ni s-a intamplat sa ramanem in pana prostului cu ambele masini deodata si niciodata in plina pustietate. Asa ca totul este remediabil. Tehnic, la fel. Iar daca vreodata li s-a intamplat, in anii din urma, sa se trezeasca depasiti de ineditul defectiunii, Allah le-a scos in cale un om care sa le arate directia. Sau, cel putin, sa caute atat de mult pana va gasi daca nu o piesa de schimb, macar o cheie potrivita pentru surubul intepenit. Echipa noastra, pana la urma, se pricepe la orice. Scorpionul va lua drumul Bucurestilor (si e doar primul). Cureaua de transmisie a fost reglata (expeditie eminamente masculina fiind, nu aveam la dispozitie solutia mai simpla a ciorapului de dama, invatata de la batranele Dacii). Cafeaua de dimineata a fost bauta tarziu, dupa orele oficiale ale pranzului. Sudul e inca departe. Berberele din intersectie au gasit (intr-un moment de neatentie a noastra) masina potrivita si s-au pierdut in neant. Tot fara de veste a disparut si batranul si imperturbabilul sfinx de pe terasa cafenelei lui Segni. Il lasam pe Habib staroste intelept si umblat peste satul sau de berberi asteptand, poate, o ploaie care va veni sau nu si luam azimut miazaziua. Mai avem cateva sute de kilometri pana spre Oceanul Linistii absolute.

SOSELELE, PRIMELE CONTRASTE EVIDENTE

ESCALA. In plin pustiu, cafeneaua lui Segni, la o raspantie din lumea berberilor Tunisia, aveam sa constat in nenumarate randuri, este o lume a contrastelor. Nordul dispune de o infrastructura la care edilii Bucurestilor nici nu reusesc sa viseze. Discuta bugete si trasee pentru un pod care sa traverseze cele cateva linii ferate ce impart vestul orasului fara sa para convinsi ca vor sa faca treaba. La Medenine insa, unde soseaua spre Tripoli coteste o data cu tarmul catre est, drumul national isi pierde din stralucire. In prima noapte instalaseram tabara in plina stepa, pe un camp de nisip pietrificat, impanzit pe ici-pe colo de palcuri de vegetatie pentru uzul oilor si caprelor ce vor veni dimineata, cu o mana de pastorite, in apropierea unui sat situat la circa 30 de minute de mers pe picioare de Route Nationale 1, nu departe de Skhira. Drumul spre sat, strajuit de copaci in mare parte desfrunziti (eucaliptul, adus din America, mai rezista vitregiilor naturii) si de o chinuita plantatie de maslini prezenti acolo mai mult pentru a preveni desertificarea decat pentru a da rod, era asfaltat. In cea de-a doua seara insa, campul nostru s-a inaltat putin mai la sud de Tataouine, langa ksarul troglodit Dabbab la care, daca ar ploua vreodata, nu s-ar mai putea ajunge. Nu doar ca drumul semana cu un prafuit drum dintre cele care leaga orasele Romaniei de satele ce le apartin, fara urma de asfalt. Iar iesirea de pe soseaua de Remada era invadata de buruieni. Daca nu ti-ai propus sa cauti, cu lumanarea, un loc de tabara, risti sa treci pe langa drum fara sa stii ca exista. Aveam, asadar, sa nimerim accidental in acel loc strajuit, spre amurg, de ultimele prelungiri sud-estice ale Atlasului (munti numiti aici Jebel). Dar a fost o sansa sa descoperim un colt de lume in care soarele avea sa apuna atat spectaculos. Iar la trei ore si jumatate dupa ceasul zero al zilei urmatoare, luna cobora agale peste munti, oferindu-mi sansa de a admira ceva ce semana cu privelistea descrisa de Neil Amstrong dupa aselenizare. Acesta nu este insa un pesiaj selenar. Aruncand o privire imprejur, ma intreb daca e chiar planeta de pe care am pornit in expeditia Punia 2006. Noaptea asta, langa Tataouine, aveam sa o petrecem chiar pe o planeta din Razboiul Stelelor.

NU RATATI Maine, o noapte in Razboiul Stelelor.