Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În 1995, Marian Nazat, acum un cunoscut avocat penalist, era procuror criminalist la Parchetul Capitalei. La data de 31 martie în acel an a fost solicitat să fie unul dintre anchetatorii celei mai mari catastrofe aviatice instrumentate vreodată în România – Baloteşti.
În 1995, Marian Nazat, acum un cunoscut avocat penalist, era procuror criminalist la Parchetul Capitalei. La data de 31 martie în acel an a fost solicitat să fie unul dintre anchetatorii celei mai mari catastrofe aviatice instrumentate vreodată în România – Baloteşti.
- Jurnalul Naţional: Cum vi s-a înfăţişat prima dată locul accidentului?
Marian Nazat: Era vineri, aproape de prânz. Ultima zi din martie mă prinsese extrem de obosit. Plănuiam să plec mai devreme acasă, să mă odihnesc. La un moment dat m-a chemat Laurenţiu Roşca (adjunct la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti), fie-i ţărâna uşoară!, şi mi-a zis să merg la Baloteşti. “Sunt probleme cu un avion al Taromului, care a aterizat forţat”, atât mi-a spus. Am plecat cu maşina de serviciu, un ARO rablagit, fără să am habar ce mă aştepta acolo. Afară sufla un vânt năprasnic şi ploua îndesat, cu stropi mari şi turbaţi, ce se transformau uneori în fulgi ireali de nea. O vreme câinoasă şi duşmănoasă, iar eu eram îmbrăcat subţire, cu un parpalac de stradă şi-n pantofi de primăvară. Am rătăcit drumul, aşa încât am luat-o pe câmp, pe jos, fiindcă maşina se împotmolise. Am mers îndestul pe-un ogor desfundat, biciuit de ploaie, cu capul descoperit şi înfundat în clisa lunecoasă. În depărtare am văzut rotocoalele de fum şi câteva autovehicule de intervenţie. Mi-am dat seama că avionul se prăbuşise şi am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare (la figurat, căci la propriu se întâmpla deja). Când am ajuns la faţa locului eram ud leoarcă şi total nepregătit pentru ceea ce urma să fac. Habar n-aveam despre ceea ce trebuia să întreprind în prima mea anchetă în caz de dezastru. Cu “baza” nu puteam să comunic (nu apăruseră încă telefoanele mobile), iar cei prezenţi erau asemenea mie. Am asigurat locul cu cordoane de jandarmi şi am aşteptat domolirea focului. Mirosea a kerosen ars şi-a carne prăjită. Pe sute de metri erau răspândite fragmente umane, ca-n apocalipsă. Degete retezate, picioruşe şi mânuţe de copii, cutii craniene dezgolite, scalpuri îmbibate de sânge, carne de om fumegândă... ce mai, apocalipsa, nu altceva! O linişte grea, paralizantă prin nefirescul ei, prin neomenescul ei, pogorâse parcă din zguduirea cerească. Aşa arăta locul accidentului. Şi eu, rătăcit pe câmpul morţilor fără trup...
- Cum a fost acea anchetă pentru dumneavoastră ca procuror? Dar ca om?
Inedită şi dificilă, mai mereu sub semnul improvizaţiei. Noroc cu experienţa lui Eugen Vasiliu, de la Parchetul General, care ne-a ajutat să ieşim din impasul iniţial. Au fost trimişi încă trei colegi – George Bălan, Dragoş Nestor şi Iuliu Molcuţ – şi împreună am împărţit suprafaţa supusă cercetării într-o reţea de dreptunghiuri, cât să strângem fragmentele de cadavre şi orice obiect necesar anchetei. Am stat în “teren” vreo trei-patru zile şi am cules... oameni. De fapt, rămăşiţele lor, bucăţi de carne şi oase năclăite de moarte. Multă vreme n-am putut să mai mănânc carne. Aveam impresia că-n farfurie zăresc carnea morţilor de la Baloteşti... O experienţă terifiantă şi anevoie de trăit cu ea. Orice zbor cu avionul e o reîntoarcere la... Baloteşti, la carnagiul acelor zile. Port cu mine oriunde grozăvia acelui accident, imaginea acelui tablou terifiant.
Citește pe Antena3.ro
- Care au fost cele mai dificile momente ale anchetei?
Identificarea resturilor de cadavre. Zilele petrecute la morgă, vreo patru la număr. Bucăţile de carne erau ţinute în saci de plastic şi, în timp, intraseră uşor în putrefacţie. Am muncit cot la cot cu medicii legişti, cu autopsierii. Deşertam pe mese fragmentele de cadavru şi încercam să le identificăm. Când aveam oareşce certitudini, invitam pe cineva din familia dispărutului şi cu asta basta. O barbarie, nu altceva ! Aşa îţi dai seama cât preţuieşte viaţa.
- Ce v-a impresionat cel mai mult în această anchetă?
E o imagine de coşmar. Mânuţa unei copiliţe ţinând strâns o păpuşă... Atât, doar degeţelele şi încheietura până aproape de cot, Dumnezeule mare!
Profesional, m-a impresionat profesionalismul echipei belgiene, nişte meseriaşi desăvârşiţi. Dotaţi după manualele occidentale şi pregătiţi până la cele mai neînsemnate detalii. Ca procuror român m-am simţit asemenea băştinaşilor africani vrăjiţi de mărgelele de sticlă ale colonizatorilor... Umilit profesional. Mi-am dat seama atunci că entuziasmul nu ajunge. Ei ştiau formulele dentare ale pasagerilor străini, structura ADN, lucrau cu calculatoare, aveau telefoane mobile etc. Noi, doar pasiunea muncii. La început ne-au privit ca pe nişte sălbatici, dar uşor-uşor ne-am împrietenit şi, fără aportul lor ştiinţific, mă tem că n-am fi izbutit mare lucru în identificarea resturilor de cadavre. Oricum, le mulţumesc încă o dată pentru lecţia de profesionalism pe care ne-au dat-o fără aroganţă şi îngâmfare.
- Dacă s-ar petrece acum o tragedie similară, am fi pregătiţi să-i facem faţă, din punctul de vedere al anchetei?
Mă tem că nu. Am conceput la sfârşitul anchetei un regulament pentru intervenţii în cazul dezastrelor soldate cu multe victime, după modelul belgian şi olandez, dar mi s-a spus că Guvernul nu are fonduri pentru aşa ceva... Intenţionam să pun bazele unei echipe specializate în acest caz de intervenţii, formate din procurori, poliţişti şi medici legişti, fără o dislocare a acestora din munca lor însă. Celula de criză s-ar fi întrunit numai în cazul dezastrelor şi, bineînţeles, de câteva ori pe an, pentru “antrenament”. N-a fost să fie şi este păcat. Cât timp George Bălan, Dragoş Nestor şi Iuliu Molcuţ mai sunt încă procurori, există şansa valorificării experienţei lor. Cu ceva sprijin logistic, încă este posibilă crearea unei astfel echipe, mai ales că, tehnic, Parchetul, Poliţia şi Institutul de Medicină Legală au recuperat decalajul faţă de Occident. Cum însă perspectiva nu l-a preocupat niciodată pe român, mă îndoiesc că proiectul e realizabil în România trăncănelilor de cârciumă.
