Război de jucărie la Râşnov

Lumea armoniei şi înţelegerii între popoare mai poate să aştepte.

O minoră cu "Sweet Pusly" (chiar aşa!!!) pe tricou linge o îngheţată roz sub soarele fierbinte al sâmbetei. A venit la Cetate cu maică-sa şi taică-su, care, la rându-i, linge o bere sub acoperişul terasei. Nu e nici unşpe şi o fierbinţeală bolnavă se cazează confortabil, chiar şi la altitudinea asta la care suntem noi. Cine suntem noi? O adunătură de intelectuali rafinaţi (of cors!), interesaţi de reconstituirile istorice. Avem mania disciplinei armate (mă rog, numai la festiva­luri!), ne interesează istoria la modu' superficial, şi nu numai, asistăm cu zâmbetu' pe buze la simulări de bătălii care vor fi fost sângeroase şi teribile, de bună seamă.

Pentru asta am venit la Râşnov, ca să participăm cu trupul şi poate chiar şi cu sufletul la festivalul de-i zice pom­pos "Istoric Academic «În nu­me­le trandafirului»". Dacă mă-ntrebaţi pe mine, o joacă de copii mari, cu spectatori. E a doua ediţie a festiva­lului, care se vrea din ce în ce mai de anvergură pe an ce trece, deşi gurile rele spun că anu' trecut a fost şi mai de anvergură, c-au venit şi dacii, şi romanii din Cluj, care între timp s-au certat şi s-au despărţit. O întrebare totuşi mi se ridică: mă-ntreb dacă nenea ăla, cum îl cheamă, mă?, o mai fi apucat să facă podul peste Dunăre sau era prea obosit de la disensiuni.
La ediţia de anul ăsta, n-am dus lipsă de trupe armate din timpuri... ăăă... timpurii şi până mai ieri, mai alaltăieri, în timpul primului război mondial, care au încercat reconstituiri în literă şi spirit ale unor conflicte militare, specifice diferitelor perioade. Un experiment pe cât de interesant, pe atât de simpatic, care se bucură de atenţia unui public he­terogen, atât ca vârstă, cât şi ca naţio­na­litate.

Au venit spahii, ieniceri, cruciaţi, soldaţi francezi şi britanici din timpul primului război mondial, asistente medicale. A! Şi pupeze îmbrăcate în rochii superbe de epocă, a căror prezenţă, sincer, n-am prea înţeles care-i treaba cu ele. Stăteau pe bancă şi-şi făceau vânt cu evantaiul la modul ăla de cucoană afectată, care pe mine personal mă scoate din sărite. Sincer, îmi cam venea să răstorn banca cu una, dar m-am abţinut. Am agăţat în schimb un francez care mi-a explicat pe înţelesul meu de diletant profesionist care-i treaba cu toate gadgeturile pe care le văd în cortul lui. De la felinarul tipic franţuzesc (scoţi lumânarea din el, îl pliezi şi-l bagi în raniţă), trecând prin biscuitul din care se taie un colţ şi se bagă-n apă ca să se umfle cât o pâine (cei care au făcut armata pe vremea lu' Ceaşcă mi-au spus c-au apucat şi ei biscuiţii ăia), trecând prin trusa cu ac şi aţă de cusut, prin casca din metal care am înţeles că nu era bună la nimic şi prin spada cu lamele neascuţite, dar periculoasă prin tăietura ei în formă de cruce (cel tăiat nu se mai vindeca neam). Îmi arată o farfurie din metal şi-mi spune că nu aveau decât furculiţă. Îl întreb "şi supa cum o mâncau?" şi-l buşeşte râsul. Pe el şi pe toată audienţa. Îmi spune că, spre deosebire de soldatul britanic, care trebuia să se radă în fiecare zi, soldatul francez putea să se lupte şi cu barbă de trei zile, că moartea, când vine să te ia, nu te-ntreabă dacă eşti sau nu bărbierit. În susţinerea cauzei, îi răspund că nici pe femei nu le-ntreabă dacă sunt sau nu epilate.

Visez la o lume a armoniei şi înţelegerii între popoare, dar un război ca ăsta, un război în care nu moare nimeni şi se găteşte la ceaun, un război cu efecte pirotehnice vreau şi eu. Lumea armoniei şi înţelegerii între popoare mai poate să aştepte. Deocamdată, ar fi de dorit un război de jucărie între oameni.

O trupă de cruciaţi trece în marş pe lângă noi. Se pregăteşte să si­mu­le­ze un conflict armat cu nişte oto­mani îmbrăcaţi caraghios. Nu gă­sesc nimic demn în pijamalele alea, cu atât mai puţin demnitatea apărării unei cauze, fie ea şi strâmbă. Socie­ta­­tea postmodernă şi contemporană ur­mează trupele la mică distanţă, în blu­gii ei de fiecare zi, cu telefoanele ei complicate, cu aparatele ei de filmat care riscă să rămână fără baterie, cu tricourile ei cu "Che Guevara" şi cu "Sex". Ne interesează simularea aces­tui conflict armat. Un tată îi ex­pli­că lu' fi-su, un geniu de câteva luni, cum e treaba cu creştinii şi cu oto­ma­nii. Mami filmează conflictu' şi-i spu­ne lu' bebelu' să aplaude, mă­mică. Oto­manii fac mătănii lu' Allah. B­e­belu' se arată distrat de si­tua­ţie şi fa­ce şi el ca otomanii. Mami şi tati se dis­­trează cu bebelu', în timp ce un ghid ne spune cum stă treaba pe te­re­nul ostilităţilor. Pe bebel îl doare-n bas­că de conflictul armat. Basca be­be­lului are un fel de perdeluţă, să-i ţi­nă de soare la ceafă, iar mami ob­ser­vă cu o acuitate ceva de spe­riat că be­­be seamănă cu ienicerii, mă­mică. Da, mămică. Tati zice că "hai Stea­ua", ceea ce nu mi se pare de râs, da' lui i se pare. Se uită-n jur după con­­firmări. Mă rog, nu găseşte nici una. Otomanii pierd derby-ul cu cru­cia­ţii, cruciaţii îl iau chiar şi ostatic pe un otoman şi-i taie acestuia capu'. Cru­ciaţii au câştigat şi de această dată. Unu-zero. S-au calificat crucia­ţii.

Se aplaudă ca la teatru. Nu ştiu, dar bănuiesc că aşa trebuie să fac şi eu, deşi n-o fac. În schimb, mă concentrez pe plânsul unei fetiţe care nu-nţelege conceptul de simulare şi se sperie de conflict. Degeaba-i ex­pli­că taică-su că e ca o joacă, fiindcă ea vede că nişte oameni au murit şi pe unul l-au luat ostatic. "Au murit în glumă, n-au murit serios." "Ba au murit serios." Şi plânge. Nu reuşeşte s-o convingă nici după ce morţii s-au ridicat de pe jos şi au dat mâna cu duşmanul. Copii!

Sus de tot, în punctul G al Cetăţii Râşnovului, o reminiscenţă de tun se redefineşte într-un mod ironic. În loc să fie plin cu ghiulele, e plin cu sticle goale de sucuri şi ambalaje de napolitane.
La urma urmei, e şi nesimţirea asta un fel de a spune "o şansă păcii!". Păi, nu?