Războinici în Ţara Florii de Cireş

Ne-am familiarizat cu lumea particulară a Japoniei tradiţionale citind Shogunul lui James Clavell sau privind ecranizarea cu acelaşi nume a acestui stufos abecedar al lumii nipone de acum aproximativ patru secole.

Ne-am familiarizat cu lumea particulară a Japoniei tradiţionale citind Shogunul lui James Clavell sau privind ecranizarea cu acelaşi nume a acestui stufos abecedar al lumii nipone de acum aproximativ patru secole.


Prin intermediul eroului cărţii, englezul John Blacktrone, navigator eşuat pe ţărmul Japoniilor şi făcut prizonier de nobilii luptători, samuraii, cititorul reuşea să aibă acces la cîteva repere ale complicatului sistem social şi cultural care era Japonia tradiţională. Aflam astfel că daymio e suzeranul: "El stăpîneşte întreaga provincie". "Aici, samuraii guvernează totul. Stăpînesc totul. Au codul lor de onoare şi tablele lor de legi. Trufaşi? Sfîntă Fecioară, nici nu-ţi poţi închipui cît. Au cele mai bune săbii din lume. Mai bune decît oţelul de Damasc", îl lămurea pe nedumeritul Blacktrone, un om al locului. În ceea ce-l priveşte pe Shogun, acesta "era rangul suprem pe care-l putea atinge un muritor în Japonia. Shogun înseamnă dictator suprem".


PALATUL CHIYODA. În expoziţia "Călătorie la curtea shogunală", gravurile lui Toyohara Chikanobu ni-l înfăţişează pe ultimul reprezentant al acestei dinastii de conducători militari, pe Tokugawa Yoshinobu. Domnia sa nu a durat nici doi ani, el fiind obligat să abdice pe fondul profundelor transformări politice şi economice ale Japoniei din epoca Meiji (1868-1912).
În scene pline de culoare şi dinamism îl putem vedea pe Shogun asistînd la spectacolul de Anul Nou, împreună cu suita sa, primind alaiul de nobili veniţi să-l felicite, cu aceeaşi ocazie, prezidînd la o ceremonie în care daymio sînt serviţi cu ceai din recipiente preţioase de lac, dînd proclamaţii în spaţiul mai auster de data aceasta, al unei încăperi ornamentate doar cu un paravan mare cu pini, asistînd la un joc de polo, joc arhaic preluat din China, în timpul căruia jucătorii călare îşi dispută mingea cu ajutorul croselor. Alte gravuri îl înfăţişează pe Shogun la pescuit, la poalele unor pini, sau în cursul diferitelor călătorii, de fiecare dată însoţit de alaiuri impresionante numeric, dar şi prin culoare şi fast: "Sosirea Înălţimii Sale la Ueno", "Prima vizită din an la templul Zojoji din Shiba", "Înălţimea Sa asistă la pescuit pe rîul Ogawa". În afara treburilor oficiale, audienţe, proclamaţii, a timpului alocat ceremoniilor de tot felul, pescuitului şi vînătorii, Shogunul îşi petrecea o bună parte din timp asistînd la antrenamentele şi la întrecerile de tip militar ale nobililor de la curtea sa. Avînd în vedere că regimul său autoritar era de tip militar, activităţile de acest gen erau foarte răspîndite. Aşadar, multe gravuri redau exerciţii militare: "Începutul tragerii la ţintă", "Vînătoarea cîinelui", "Shogunul asistă la exploziile muniţiilor",  "Scenă cu terenul de instrucţie de la Koganegahara".
Expoziţia este completată cu cîteva lucrări ce portretizează femei frumoase, în kimonouri bogate, coafură specifică epocii surprinse în timpul unor activităţi domestice sau în clipe de relaxare.


GRAVORUL. Toyohara Chikanobu este unul dintre ultimii artişti din istoria gravurii tradiţionale japoneze, la sfîrşitul secolului al XIX-lea. El însuşi dintr-o familie de samurai, Chikanobu s-a implicat în luptele purtate de familia Tokugawa pentru menţinerea puterii, iar lucrările sale reflectă nostalgia pentru ordinea Japoniei arhaice. Munca unui gravor era una de echipă, peste desenul original fiind aplicate plăci de lemn în număr egal cu al culorilor din fiecare lucrare. Toate indicaţiile de nuanţă şi de degradeu ale artistului trebuia să fie respectate de meşterul care imprima lucrarea manual.
Expoziţia, deschisă la Muzeul Naţional de Artă al României pînă la 3 septembrie, este realizată cu lucrări ce aparţin Muzeului, şi care reprezintă 30 de tripticuri din seria de 32, intitulată de artist: "Scene din afara Palatului Chiyoda".

Limbajul floral al credinţei

Ikebana, împreună cu ceremonia ceaiului şi caligrafia erau prin tradiţie studiate de către femei în şcoli în vederea căsătoriei. La originea acestor adevărate sculpturi vegetale sînt ofrandele de flori din templele budiste, obicei care a apărut în secolul al VI-lea în China. Din secolul al XV-lea, au început să apară stiluri tot mai sofisticate de aranjare a elementelor unei ikebane. Principiul general este acela că florile trebuie să ţintească întotdeauna spre cer, ca un simbol al credinţei. Iar aranjamentul este întotdeauna purtător de idee. Florile, ramurile, frunzele, tulpinile sînt întotdeauna mai mult decît graţioase elemente vegetale. Ele simbolizează aspecte ale naturii: pietre, roci, rîuri, izvoare, dar şi trăiri sau stări de spirit, astfel încît o ikebană poartă întotdeauna un mesaj pe care autorul său l-a încifrat acolo după un cod strict de reguli. Astfel, Ikebana, ca multe aspecte ale culturii japoneze, deşi admirată de noi, oamenii din alte culturi, îşi păstrează o latură misterioasă, accesibilă doar trăitorilor culturii de la Soare Răsare. Pentru că în timp ce noi, europenii, punem accent pe frumuseţea şi coloritul inflorescenţei, japonezii pun în valoare şi frunzele, tulpinile, lujerii, ramurile şi vasul care susţine aranjamentul. Printre numeroasele stiluri de Ikebana, interesant este cel care a fost asociat unui alt aspect emblematic al culturii nipone: ritualul ceaiului. Stilul constă în aranjarea florilor într-un vas cu apă într-un mod cît mai natural. De aici şi denumirea stilului: "flori de ceai".