2005, Anul Enescu

La 50 de ani de la trecerea in nefiinta a marelui muzician, refacem biografia geniului, insotita de fotografii si de marturisiri inedite.

Anul acesta s-au implinit 50 de ani de la trecerea in nefiinta a genialului compozitor George Enescu. In noaptea de 3 spre 4 mai 1955, Ingerii l-au dus in Ceruri pe Enescu. Trebuia ca un geniu sa compuna in Rai Rapsodiile ingeresti.

Carmen Dobrota, consilier al Serviciului de Publicatii si Activitati Stiintifice si Cultural-Educative, din cadrul Arhivelor Nationale ale Statului povesteste: "Enescu s-a nascut parca spre a rotunji spatiul de genii al Botosanilor si Dorohoiului, inceput de Eminescu, continuat de Luchian si Iorga, la 7/19 august 1881, in Liveni-Varnav, un sat aproape uitat al judetului Dorohoi". George s-a nascut ca al otpulea copil al Mariei si al lui Costache Enescu. La Arhivele Nationale sunt tinute la mare pret scrisori, amintiri, partituri si desene ale genialului roman. Din ele, cititorul afla cum "Amintirile mele din copilarie sunt asa cum se cuvine, simple si naive, dar destul de adanc intiparite in memorie… Pe atunci, muzica se destepta in jurul meu: mama uneori improviza la chitara, iar tata uneori la vioara. Taranii in camasi albe cusute cu rosu si cu albastru cantau doine in asfintit".

MUZICA SI STUDIILE. Dupa ce a vazut un taraf lautaresc, copilul Enescu a fost adanc impresionat. (…) "A doua zi de dimineata, ma amuzam intinzand un fir de ata pe o bucata de lemn si convins ca aveam a face cu o vioara, imitai ceea ce auzisem in ajun. Fluierai pentru a imita fluierul si, din betisoare de lemn, imi facui un tambal. Imi ascunsei orchestra in livada parintilor, sub un copacel, in timp ce mama, desperata, ma cauta pretutindeni, strigandu-ma in toate directiile. Aceasta a fost prima mea experienta muzicala." Au urmat studiile.

"Uita-voi oare ca la varsta de 8 ani ma aflam la Viena nu ca turist, ci ca un scolar care venise sa invete muzica la insesi locurile unde compusesera atatia oameni de geniu?" La 7 ani, Enescu era admis la Conservatorul din Viena, eludand limita de 10 ani, asa cum o facuse si Fritz Kreisler.

Enescu nu a scapat de microbul care mai devreme sau mai tarziu ne macina sufletele: amorul. Dovezi de iubire si de dor ne-au ramas de la muzicianul de geniu sub forma unor epistole. In sufletul unui om doar o singura fiinta are loc. Pentru Enescu, numele indragitei, iubirea vietii sale, purta numele de Maruca Cantacuzino. I se adresa, afectuos, cu apelativul "mon petit B...lier". Parca iubirile de altadata aveau alt farmec, cel putin asa arata insemnarile lui: "Ce cumplita tristete de a nu avea divinul capsor pe umarul meu… micul capsor adorat!" sau "Iubita mea, femeia mea, in timpul sonatei noastre m-am gandit atat de profund la tine, la iubirea noastra, m-am gandit cu tandrete la tot ce insemni tu pentru mine, viata mea, tot ce este frumos si bine pe pamant… si, iata-ma aici, tremurand de dragoste, cat mi-as dori sa ma arunc in bratele tale, sa ma amestec cu tine, sa te cuprind in mine pentru a deveni o singura fiinta, dragostea mea!... cat de mult te poate iubi Phynx!..." Numele lui era luat de pseudonimul "Phynx".

FAMILIE. De la parinti, Enescu a mostenit dragostea pentru muzica

DESAVARSIRE. Despre "Poema romana", insusi compozitorul ne marturiseste: "Incercasem sa pun in aceasta suita simfonica, «Poema romana», cateva din amintirile mele de copil transpuse, sau mai bine zis stilizate. Era o evocare foarte departata: ea reinvia imagini familiare din tara natala pe care o parasisem de opt ani. Si azi inca regasesc in aceasta lucrare parfumul si peisajele patriei mele. Seara de vara in ajun de sarbatoare… Noaptea vine… clar de luna… dans general. Era simplu, era naiv, dar venea din inima". "Ma voi odihni in mormant", spunea maestrul, temperand elanul oricarui povatuitor intr-ale odihnei. Pentru Enescu, viata, ca si truda, nu avea sfarsit. Si totusi, in noaptea de 4 mai 1955, George Enescu se stingea din viata la Paris, orasul despre care scria: "In fond, daca este adevarat ca iubeam Parisul, ma simteam - artisticeste vorbind - putin strain. Lumea era prea cerebrala pentru mine, care ramasesem, in ciuda atator kilometri parcursi, micul baiat duios si incapatanat care vazuse lumina zilei acolo, departe, pe plaiurile Romaniei".

DORINTA "Nu mai doresc decat un lucru pe lume: sa traduc pana la ultimul ceas ceea ce freamata in mine, sa storc pana la ultima picatura sucul fructului salbatic pe care l-au copt anii. Atata timp cat mai traiesc, vreau sa cant…, sa ma desprind de realitate compunand" George Enescu

RECUNOASTERE "Cand am inceput sa studiez cu Enescu, cantam, mai mult sau mai putin, asa cum o pasare isi spune viersul, in mod instinctiv… Ceea ce am primit de la el, prin exemplu, nu prin cuvinte, a fost aptitudinea de a transforma nota intr-un mesaj vital" Yehudi Menuhin

JORJANUL

Plecat la 7 ani la studii la Viena si apoi la Paris, micul George poarta o corespondenta calda, din care emana dragostea, cu parintii sai. "Este interesant de observat cum parintii transmit sfaturi copilului Enescu de parca nu i-ar desparti decat cativa pasi", afirma Carmen Dobrota. Mama, Maria Enescu, i se adreseaza cald, cu "Georgica draga" sau "Cocuta draga" incheind partea sa de scrisoare invariabil cu "a matale mama, Maria Enescu". Preocuparea sa principala este starea de sanatate a micului Enescu, precum si relatia acestuia cu gazdele. "Tatal, mai grav, i se adreseaza imperativ - "Jorjanule" - transmitandu-i scurt, clar si concis recomandari pentru studii si interesandu-se in mod deosebit de preocuparile artistice ale fiului sau, precum si de aspectele legate de studiu. Isi incheie scrisorile semnandu-se "Tata".

Articol realizat cu sprijinul Arhivelor Nationale ale Romaniei