x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Reportaje Accident...

Accident...

de Camelia Maria Manea    |    27 Feb 2013   •   22:36
„Pentru că tot trupul este ca iarba… şi toată slava lui ca floarea ierbii…” (I, Petru, 1-2, 24)
Biblia istoriseşte despre mari miracole, greu de cuprins cu mintea noastră de mireni… În Vechiul Testament se povesteşte despre cei trei adolescenţi aruncaţi de către Nabucodonosor într-un cuptor încins de flăcări mari… Tinerii nu au ars, aşa cum era de aşteptat, fiind ajutaţi în mod miraculos de „focul sacru al inimii”, adică de energia psihică, flacăra aceea de un albastru transparent care poate rezista celui mai mistuitor foc material… „Focul sacru” e în fiecare dintre noi. Ne ajută să renaştem în clipe când pare totul pierdut.
 …
O aripă de înger a sfinţit firele de iarbă de sub tâmpla mea dreaptă…
– Sânge!!! Am mâinile pline de sânge până la coate! Asta îmi amintesc că am putut articula în primele momente după ce m-am trezit din leşinul care m-a ţinut inertă vreo douăzeci de minute după căderea în gol.

– Ooooo! Uite ce mult sânge curge de la cap! am mai adăugat apoi cu glasul stins. Știam că nu mă ajută cu nimic, dar constatarea că pot vorbi îmi întărea atunci respiraţia şi gândul că mă pot ridica singură şi pot coborî pe coardă în rapel… Vedeam sângele cum curge de la cap şi roşul acela intens, proapăt, pe bluza mea deja îmbibată bine, până aproape de brâu, îmi dădea o energie pe care nu mi-o pot explica nici în ruptul capului.

– Eu ce fac acum? Cobor în rapel?!? am întrebat abia auzită, mai mult pentru mine, încercând să rup momentul de maximă năuceală în care colegul meu doar a răsuflat uşurat că mă aude şi mă vede mişcând, în sfârşit… Nu m-a mai contrazis cu nimic. Probabil nici acum nu-i prea venea să creadă că m-am întors din morţi şi că vorbesc coerent…
Bâjbâi cum pot, cu mâinile năclăite de sânge, să-mi montez cumva rapelul…

– Hei! Aveţi o coardă la voi? îl aud pe Saşa strigând la doi băieţi care urcau poteca Văii Albe, pe care o vedeam doar cu un ochi, şerpuind dedesubt… În ochiul celălalt aveam cheaguri mari de sânge. La fel în nara dreaptă. Mă lovisem rău în zona parietală dreaptă şi la piramida nazală…

– Nu, n-avem coardă cu noi! Am ieşit doar la o plimbare…

– Puteţi să urcaţi să ne ajutaţi un pic? le mai strigă Saşa de sus, iar pe mine mă iau din nou ameţelile şi mă aduc la limita leşinului… simt că plutesc în gol, îmi înfig mai bine picioarele în ţărână şi dau să mă las pe partea stângă – pe dreapta simt că am totul zdrobit în mine… Uuuuh! Parcă e mai bine aşa…

– Da, noi venim cât putem de repede! Anunţă, de jos, din potecă, băieţii…

Sângele îmi şiroia continuu dinspre cap. Îi simţeam gustul uşor sărat în colţul buzelor… Nu ştiu dacă am leşinat din nou sau dacă a fost doar o ameţeală… Auzeam comenzile scurte ale celui de lângă mine (prin telefon, probabil…):

– Dane, sună la Andi de la Salvamont Buşteni să trimită şi o achie şi să vină repede o echipă operativă de salvare sus în Valea Albă… Zicea că au rămas puţini, că mai au de recuperat pe cineva… Spune-le că e urgent!
(…)

– Lângă poteca de pe Valea Albă, în dreapta, mai sus cu vreo sută de metri e o intrare, un traseu rămas de la Comănescu, cu doar două pitoane în prima lungime…
(…)

– Nu, n-am urcat pe la “Pândă”, am ţinut poteca în stânga, spre Valea Albă… E teren accidentat, cad pietre mereu, locul e foarte instabil…
(…)

– Nu e greu, 1B sau 2A, dar nu e pitonat… Nu, n-am apucat să intrăm în Lespezi. Suntem mai jos…
(…)

– Da, trebuie coborât în rapel… A căzut vreo 10-12 metri în balans stânga. S-a lovit rău la cap… A pierdut mult sânge.
(…)

– Nu, nu mai e în stare de inconştienţă. S-a trezit. Da, poate să se mişte şi să vorbească… Nu pot să mai vorbesc, trebuie să fac manevrele de resuscitare… Sună tu la Salvamont şi la Salvare…
(…)

– Dane, trimite pe cineva de-al nostru de la Căminul Alpin, să ajute la recuperarea din perete (…) Bine, atunci dă-i tu o coardă lui Dumitrescu, avem nevoie de cineva care să o asigure de sus…
(…)

– Bine, bine, am înţeles, ţinem legătura prin telefon…

Cred că a trecut iar mult timp pe lângă mine, am reuşit să mă lansez în primul rapel… ameţeam, dar vroiam să cobor singură. M-am oprit pe o platformă de iarbă moale, ştiu că abia mă mai ţineam… zăceam inertă… tot aveam senzaţia că mă afund… zăceam… pluteam… nu simţeam urmă de durere – am simţit doar o mână caldă (Dumnezeu s-o binecuvânteze!) cum mi-a pus pe obrazul drept un şerveţel umed şi parcă a mai stopat din curgerea sângelui. Ajunseseră băieţii de jos… Îi povesteau lui Saşa că m-au văzut când am căzut, cum am luat-o în balans spre stânga, m-am lovit de bradul scund, cu crengi rare… m-am oprit în coardă şi am rămas aşa, atârnată cu capul în jos…

Nimic nu prevestea o cădere într-un traseu aparent banal, cu grad mic de dificultate, rămas însă nefinalizat încă de pe vremea când fusese amenajat. Cine ar fi crezut că se poate întâmpla ceva?

… Totuşi, chiar de la prima oră a dimineţii (mă trezisem la 5.45!), eu am avut trei semne care m-au făcut să mă întorc din drum înainte de a fi ajuns la baza traseului… lanterna frontală, apoi – pe poteca spre izvor – jacheta de Polar-TEC şi, mai sus, în prima lungime, rucsacul care mi s-a rostogolit 150 de metri în gol… Nu trebuia să mai intru cap de coardă după ce am făcut regruparea intermediară! Trebuia să ascult mesajul fără cuvinte al semnelor de rău augur…
 
Eu cred în limbajul primordial al semnelor, în chemarea empatică sau în reacţia de respingere brutală a lucrurilor elementare, în mesajul încifrat al elementelor naturii, în puterea oamenilor dăruiţi cu energie pozitivă de a aduna energia benefică a universului şi de a o strânge în căuşul palmelor… Lucrurile acestea m-au ajutat de fiecare dată să ies din impas. Acum ar fi trebuit să ascult de vocea interioară şi să mă întorc! Dar… prea era o zi frumoasă… Prea ziceai că sunt toate un miracol! Credeam că vom avea o ascensiune ruptă din poveşti, cum se întâmplase în mulţi pereţi mari, prin Cheile Bicazului sau la Buila… Eu trăiesc prin toţi porii bucuria de a escalada pereţii, mă încarc de energie, simt vibraţia Universului, am senzaţia că plutesc… Doar o dungă negricioasă de pământ acoperită înşelător cu iarbă mi-a zburat de sub picior şi… aşa a fost să fie! M-a proiectat 12 metri în gol… Fără să mai am timp să mă redresez…

În alcătuirea miraculoasă a lucrurilor care ne înconjoară suntem atât de mici şi de neînsemnaţi, încât nu putem preveni accidentele fatale. Dar… sufletul nostru e-un templu mirabil, o candelă plină de lumină care pâlpâie în mod miraculos şi întreţine viaţa şi ne integrează în interiorul marelui Univers…

N-am cum să fiu mânioasă pe ceea ce s-a întâmplat… Nu-mi pasă că nu voi mai fi ca înainte, noi suntem creaţii ale lui Dumnezeu, cu bune şi cu rele… Nu vreau să judec ce a fost, mă bucur acum pentru scânteia divină care m-a ţinut vie… Știu, şi trebuie să mulţumesc cerurilor: … o aripă de înger a sfinţit în atingerea ei ţărâna de sub tâmpla mea dreaptă… Puteam să nu mai fiu. Dar… poate că destinul… are alte planuri pentru mine şi nu mă voi împotrivi.

“(…) Energia psihică este TOTUL. Energia psihică este primordială. Energia psihică este aceea care stă la baza apariţiei Lumii. Energia psihică este aceea care fixează imagini pe substanţa cosmică plastică. Energia psihică este Fohat. Energia psihică este spiritul sfânt. Ea este dragostea şi concentrarea. Energia psihică este sinteza tuturor radiaţiilor nervoase. Energia psihică este Marele AUM”

Nu ştiu cu ce har divin suntem înzestraţi…  Uităm să mulţumim firii pentru darul cel mai de preţ – miracolul vieţii! Ne pierdem existenţa în căutări, temeri, invidii, bucurii frivole, banalităţi… Uităm cine suntem, când trebuie să ajutăm, faţă de cine trebuie să plecăm privirea şi cui trebuie să-i facem mărturisiri de suflet. Tot timpul grăbiţi, hăituiţi de griji, rămânem mai mereu în afara timpului real…

Nu vreau să greşesc… N-am vrut să greşesc… Un pas greşit aproape că m-a costat viaţa… Căderea aceasta care m-a ţintuit douăzeci de minute în stare de inconştienţă m-a ajutat să-mi regăsesc suflul divin, să mă racordez din nou la energia cosmică, să reactivez scânteia psihodinamică a vieţii, să descopăr puterea lui A(O)UM (pronunţat „om” – „cel mai sfânt dintre toate cuvintele sfinte”, simbolul Universului şi al Creaţiei, aşa cum îl relevă filosoful indian Swami Vivekananda, despre care va trebui să mai citesc)… Nu ştiu care a fost forţa care m-a ajutat să cobor în rapel după ce pierdusem atât de mult sânge şi încă nu mi se făcuse hemostaza… şi nu reuşisem să beau nimic pentru a mă rehidrata într-o zi supercaniculară…

Sângele şi trupul nostru ne ţin racordaţi, prin funcţiile vitale, la nivelul elementar al vieţii, dar sufletul şi mintea ne readuc în permanenţă în sfera misterelor cosmice, în lumea plină de energii nebănuite. Trecerea mea subită, efemeră – timp de douăzeci de minute – către tărâmul energiilor vitale, pierderea masivă de sânge care a condus pentru o vreme la alterarea funcţiilor vitale ale organismului… vocea cunoscută venită din lumea mea care m-a întors definitiv dinspre tărâmul umbrelor, readucându-mă la viaţă… mâna caldă care mi-a acoperit faţa, braţele care m-au ajutat să cobor uşor, asigurându-mă de sus… toate acestea m-au învăţat că merită să preţuieşti VIAȚA din lumea asta a noastră, obişnuită, dar trebuie să cauţi mereu să rămâi ancorat cât mai mult la „scânteia divină”, să păstrezi legătura cu lumea cealaltă, a esenţelor, „Lumea de Foc” – a materiei superioare, izvorâte din radiaţia primordială, pe care noi o putem percepe atunci când ne activăm canalele încărcate de energie psihică superioară. Mulţi se tem de contactul cu lumile de deasupra sau dimprejur, aşa cum s-ar teme de atingerea focului. Focul material arde, pârjoleşte, mistuie – de aceea ni-i frică de el. „Focul” creaţiei psihice este flacără pură, aduce căldură şi o stare de beatitudine pe care n-o simţim decât rar, în momente de grea cumpănă… Din flacăra lui, transparentă şi de un albastru pur, pe care o numim „scânteie vitală” e alcătuit spiritul nostru… Cu ea ne hrănim fiecare după puteri şi căutăm să fim mai buni – sau ignorăm ceea ce ne-a fost dăruit… Nu ne cere nimeni socoteală pentru faptele noastre, doar liberul arbitru ne îndeamnă să căutăm să dezvăluim binele în fiecare moment.

Accidentul acesta m-a proiectat mult în lumea suferinţei şi a răbdării…
Accept momentul acesta de slăbiciune fizică şi de încercare ca pe o etapă importantă a devenirii mele. Suferinţa fizică – oricât de atroce ar fi – ne ajută să înţelegem influxurile subtile de energie spirituală care ne traversează corpul… Energia psihică prin care supravieţuim este mult mai rafinată, mult mai aproape de Necuprins – caldă! pură! curată! Nu avem timp să dezvoltăm aici teorii despre efectele benefice, factorii favorizanţi, acumularea şi coordonarea fluxurilor de energie, principiile care stau la baza folosirii energiei psihice… E o carte a lui Aleksandr Klizovski („Energia psihică”) în care sunt lămurite anumite probleme de acest gen, dar subiectul nu e nici pe departe epuizat… Mai este o carte care mie mi-a lămurit definitiv esenţa comunicării între alpinişti, sindromul „prieteniei dincolo de moarte”, al dedicării sau renunţării totale în momente de impact maxim – aţi ghicit, probabil, că mă refer la „Touching the Void” („Culmile neantului”) a lui Joe Simpson, care a obţinut şi o foarte frumoasă ecranizare…
 
Accidentul meu în perete nu a venit întâmplător. A sosit într-un moment în care mă confruntam cu o teribilă criză de identitate, cu o presiune psihică şi o hărţuire nemaiîntâlnită la locul de muncă… cu datorii mari la bănci… cu mii şi milioane de întrebări existenţiale şi nici un răspuns… grija zilei de mâine pentru cei doi copii faţă de care am datoria morală de a le oferi un început în viaţă… temerea că aş putea să rămân fără tovarăşul de viaţă – problemele lui cardiace m-au făcut să încetez orice preocupare faţă de sucombările repetate ale firavului meu corp fizic… La toate acestea nu am un răspuns, ştiu doar că trebuie să mă adun şi să lupt… Nu există răspuns pentru ziua de mâine. Singurul sprijin neclintit rămâne energia psihică, puterea de a crede cu toată fiinţa în forţa de a merge mai departe… Întâmplarea aceasta din munte a fost un „Stop joc!” – prima invitaţie la reflecţie şi detaşare, după ani şi ani de zbatere… Am strâns multe bucurii… Am depăşit multe tristeţi… Am învăţat că, uneori, e mai bine:
- să „citeşti în semne” şi să nu te grăbeşti…
- să evaluezi corect fiecare pas pe care vrei să-l faci…
- să te bazezi pe cei de aproape şi să împarţi cu ei şi bucuria şi tristeţea… Singur, ai să fii infinit mai trist!
- să încerci cât poţi de mult să fii mai bun, mai „rezonabil”, să-ţi acorzi timp şi să le acorzi timp şi celorlalţi…
- să intri mai des în rezonanţă cu forţele care sunt în sfera „focului spiritual” – ele nu ţin neapărat de latura raţiunii, dar acţionează fie ca imbold, fie ca reţinere… şi intervin exact la momentul potrivit!
- să urmezi, în toate, dragostea, credinţa şi speranţa… Te vor călăuzi şi te vor umple de căldură!
De-a lungul timpului, am primit multe daruri sau recompense, în momente delicate. Cu un vid spiritual acumulat în timpul din urmă, copilul din mine se simţea neîmplinit, revoltat, părăsit… În mod paradoxal, prin suferinţa fizică de acum am regăsit liniştea sufletului şi libertatea fără de margini a spiritului. Am putut reevalua lucruri pe care le judecasem în pripă…

Dar a trebuit să… fiu pusă un pic la încercare, m-am „jucat” puţin cu riscul. N-am făcut regruparea la timp, am mai „cochetat” un pic cu urcuşul pe loc accidentat, nu mi-am luat „friendurile” de la coechipierul meu, am făcut pasul acela greşit, pasul fatal, deşi simţisem că nu e bine… Puteam să mă întorc! Mi-ar fi fost greu, dar poate n-aş fi căzut! … Am căzut, dar parcă am renăscut din cenuşă.






×